Îţi spuneam odată că oamenii au scopuri, ţeluri, obiective. Îţi spuneam cât de mult mă înspăimântă cuvântul "după" şi cât de mult stres am acumulat pe parcursul acestui semestru de facultate. Adevărul e că nu mai pot. Simt că mă lasă tot şi toate. Mă simt aruncată într-un vortex imens de probleme de tot felul, de teme lungi şi obositoare, de fişe interminabile, de ameninţările neîncetate ale profesorilor cum că sesiunea va fi "tăiat şi spânzurat", de teroarea permanentă a zilei de miercuri. Am ajuns în stadiul în care numai când pronunţ "miercuri" mi se face frică brusc, trăiesc parcă o dramă constantă, de parcă aş învăţa engleza pentru prima oară. Dar nu e vorba de standardele profesoarei, ci de frica pe care mi-o inspiră, care s-a cuibărit în oase. Combină asta cu hipersensivitatea stomacului meu, care la cel mai mic nivel de stres îmi face viaţa imposibilă, şi obţii o instabilă psihic.
Spuneam de obiective. Obiectivul meu este să supravieţuiesc zilei de mâine. Restul nu prea mai contează. Scriind asiduu la gramatică mi se face rău şi decid să aplic teoria copilăriei fericite. Dar ştii cât de trist este când nici plapuma nu-ţi mai oferă protecţia atât de căutată împotriva oricărei forţe malefice? Am avut o epifanie tristă de tot. Mai mai să plâng. Dar în loc de asta am sunat-o pe mama să îi spun că nu îmi mai pasă şi că eu mă duc acasă în weekend. Adevărul e că, orice ar fi, Acasă e teritoriul sfânt în care răul nu poate intra. Acasă e bine. Aşadar, trăiesc ca să ajung să plec acasă, Iaşiul mă sufocă, mă alungă, iar eu îl las, sunt masochistă. Singura licărire e sprijinul meu, Ana, care orice ar fi îmi întinde mâna şi mă ridică de jos oricând vede că îmi place pe-acolo.
Diseară o să încerc să mă detaşez puţin la balul fratelui meu. Mi-e teamă să nu am vreo cădere psihică şi să stric distracţia şi cheful găştii. Dar mai întâi mă duc să mă lupt cu exerciţiile la gramatică.
Mi-e dor de tine şi abia aştept să ne "vedem", your Lady, Amethyst
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu