Fiind mai ceva decât cu un picior în sfânta sesiune, mă cuprinde din nou sentimentul că orice altceva înafară de învăţat e atrăgător. "Nu ştiu cum sunt alţii, dar eu..." când am de scris, învăţat- o activitate de a cărui rezultat depinde restul existenţei mele absurde şi tragice (dau în Eminescu!) mă gândesc la toate celelalte lucruri pe care le-aş putea face, cu excepţia faptului pe care trebuie să îl îndeplinesc. Nu mai menţionez toate romanele din bibliotecă, romane care se prind parcă într-un dans frenetic cu scopul de a mă face să clachez, de toate filmele mele care par mai appealing ca niciodată, de puzzle-ul de sub pat, pe care deşi îl urăsc din tot sufletul, acum aş prefera să lucrez la el nopţi şi zile decât să învăţ la pedagogie (mda...), de internetul cu resursele lui nelimitate, de prietenii mei care nu au stres ca mine şi vor să stea la taclale non-stop.
Şi atunci cum faci faţă? Cum faci faţă cu presiunea exercitată de părinţi, dar mai ales de tocilarii infecţi care rod cărţile sau ceva, cu profesorii care trăiesc în lumea lor preistorică (se ştie cine) etc? O să merg pe premisa că am citit mult la viaţa mea şi că sunt o persoană care poate trece de nişte examene aiurea chiar dacă dorm nopţile şi nu tocesc materiale enorme, ca mai apoi să nu rămân cu nimic. Şi care e diferenţa între mine, care iau un cinci glorios, dar rămân cu ceva în bibilică, şi cel care ia zece, că "ie deştep-t", dar e ca şi cum s-ar fi dus până la budă?
Dă-le lor Doamne, că io, vorba aia: în lumea lor mă simt "Nemuritor şi rece", Lady Amethyst.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu