Puzzle de ganduri evanescente

De ziua mea

2012-01-30T15:35:00.000+02:00

Ok, deci simţeam nevoia de a vă împărtăşi ce-mi doresc de minunata-mi aniversare a 21 de primăveri. Este vorba despre un bilet la gala "Kings on ice", care ua, e pe 7 aprilie, în Bucureşti. Şi vine Plushi!!! Adică Evgeni Plushenko. Care e obviously, cap de afiş alături de Edvin Marton, celebrul violonist pe care personal îl ador. Deci... vreau vreau vreau vreau vreau. Cred că m-am făcut înşeleasă. Ideea e că voi strânge banii ca să merg. TREBUIE să îl văd live pe preferatul meu, trebuie!

Acum mă simt mai ok. Am mai lăsat din entuziasm în rândurile de mai sus :D:D:D

Because I want to see the "Kings of ice", Lady Amethyst

P.S: Plushi a luat medalia de aur la Sheffield! :P:P:X:X:X

P.P.S: "Foca, eu în fiecare an trebuie să-i f*t o trântă." [Ana]

O sâmbătă ca oricare alta

2012-01-28T17:05:00.000+02:00

Sâmbătă. Aveam planuri măreţe pentru azi, dar s-au risipit uşor când am realizat azi-noapte cu Manu că era 3 dimineaţa şi noi râdeam cu lacrimi la filmuleţe amuzante de pe youtube. Aşa că m-am trezit glorios la ora 12, şi cu ultimii bani am comandat pizza, pentru că pe 9gag văzusem o felie apetisantă, astfel încât nu m-am putut abţine.

Livepool a eliminat-o pe Manchester United din Cupa Angliei!!!! Bravo cormoranii mei drăgălaşi!!! Vă iubesc maxim. Acum lenevesc la televizor delectându-mă cu patinaj artistic.[Forza Plushi!] Ce poate fi mai graţios şi mai fermecător decât alunecarea pe gheaţă pe ritumuri felurite? Pentru mine şi patinajul are o funcţie kathartică.

Căutam mai devreme pe youtube un anume discurs al unui personaj din Superatural şi nu-i chip să-l găsesc. Va trebui să răscolesc DVD-urile pentru a-l găsi, dar şi atunci să vezi ce postare îi trag! Scriu asta ca nu cumva să uit, nu de alta :D

Încă 3 examene şi freedom! Vă ţucăi, Lady Amethyst.

Versuri

2012-01-26T22:14:00.001+02:00

"Viaţa poate fi privită ca un vis, iar moartea ca o trezire." (Schopenhauer)

"Se poate ca bolta de sus să se spargă,

Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,

Să văd cerul negru ca luminile-şi cerne

Ca prăzi trecătoare a morţii eterne."

"Şi eternă-i numai moartea - jucăria ei e tot

Ea trăeşte, iar nu lumea. Părând astfel tot deauna

Şi fiind în veci aceeaşi, ea-i enigma, ea e runa

Cea obscur'a istoriei, a naturei şi a tot."

Versurile mele preferate din Eminescu, înafară de "O, rămâi". Prima strofă e din "Mortua est", cea de-a doua dintr-o variantă a poemului "Scrisoarea I". Enjoy, Lady Amethyst.

Pasărea Spin

2012-01-22T15:06:00.002+02:00

“Există o legendă despre o pasăre care cântă o singură dată în viaţă, mai dulce decât orice altă vietate de pe faţa pământului. Din momentul în care-şi părăseşte cuibul, caută un copac cu spini şi nu-şi găseşte odihna până nu-l află. Apoi, cântând printre ramurile sălbatice, ea se aruncă singură în spinul cel mai lung şi mai ascuţit.

Şi, în extazul morţii, ea se înalţă deasupra propriei agonii, scoţând un tril mai dulce decât al privighetorii sau al ciocârliei. Un cântec al cărui preţ suprem este însăşi existenţa. Întreaga lume înmărmureşte ascultându-l şi Dumnezeu în Paradisul său zâmbeşte. Pentru că ceea ce este mai bun în viaţa noastră se obţine numai cu preţul unei dureri existenţiale… Ori cel puţin aşa spune legenda.”

Lady Amethyst.

Tentaţia

2012-01-20T22:37:00.000+02:00

Fiind mai ceva decât cu un picior în sfânta sesiune, mă cuprinde din nou sentimentul că orice altceva înafară de învăţat e atrăgător. "Nu ştiu cum sunt alţii, dar eu..." când am de scris, învăţat- o activitate de a cărui rezultat depinde restul existenţei mele absurde şi tragice (dau în Eminescu!) mă gândesc la toate celelalte lucruri pe care le-aş putea face, cu excepţia faptului pe care trebuie să îl îndeplinesc. Nu mai menţionez toate romanele din bibliotecă, romane care se prind parcă într-un dans frenetic cu scopul de a mă face să clachez, de toate filmele mele care par mai appealing ca niciodată, de puzzle-ul de sub pat, pe care deşi îl urăsc din tot sufletul, acum aş prefera să lucrez la el nopţi şi zile decât să învăţ la pedagogie (mda...), de internetul cu resursele lui nelimitate, de prietenii mei care nu au stres ca mine şi vor să stea la taclale non-stop.

Şi atunci cum faci faţă? Cum faci faţă cu presiunea exercitată de părinţi, dar mai ales de tocilarii infecţi care rod cărţile sau ceva, cu profesorii care trăiesc în lumea lor preistorică (se ştie cine) etc? O să merg pe premisa că am citit mult la viaţa mea şi că sunt o persoană care poate trece de nişte examene aiurea chiar dacă dorm nopţile şi nu tocesc materiale enorme, ca mai apoi să nu rămân cu nimic. Şi care e diferenţa între mine, care iau un cinci glorios, dar rămân cu ceva în bibilică, şi cel care ia zece, că "ie deştep-t", dar e ca şi cum s-ar fi dus până la budă?

Dă-le lor Doamne, că io, vorba aia: în lumea lor mă simt "Nemuritor şi rece", Lady Amethyst.

It's Now or Never

2012-01-18T16:10:00.000+02:00

It's now or never, come hold me tight
Kiss me my darling, be mine tonight
Tomorrow will be too late, it's now or never
My love won't wait.

When I first saw you with your smile so tender
My heart was captured, my soul surrendered
I've spend a lifetime waiting for the right time
Now that your near the time is here at last.

It's now or never, come hold me tight
Kiss me my darling, be mine tonight
Tomorrow will be too late, it's now or never
My love won't wait.

Just like a willow, we would cry an ocean
If we lost true love and sweet devotion
Your lips excite me, let your arms invite me
For who knows when we'll meet again this way.

It's now or never, come hold me tight
Kiss me my darling, be mine tonight
Tomorrow will be too late, it's now or never
My love won't wait.

Forever Elvis, Lady Amethyst.

Încă şap7e zile.

2012-01-13T23:38:00.000+02:00

Adică o săptămână. Şi apoi vine sesiunea propriu-zisă, dar eu nu mă gândesc atât de departe. Trăiesc numai pentru a supravieţui următoarei săptămâni şi apoi... vedem. Cert e că săptămâna asta a fost horror. Nu ştiu dacă a fost mai rău că am fost sub o presiune incredibilă, sau dacă am primit două lucrări care vor reprezenta jumătate din nota finală, eu măcelărind pe-acolo propoziţii şi reglementări din noul DOOM, sau dacă am stat la facultate de la opt dimineaţa la opt seara, pentru ca de la şase la opt să dăm şi examen. Să nu mai menţionez de faptul că stomacul meu nu a ţinut cu mine deloc pe tot parcursul săptămânii, astfel că am mâncat mai deloc. Creierul a dat şi el semne de epuizare, dar nu prea a avut de ales, aşa că ţin să cer scuze tuturor celor care au vorbit cu mine săptămâna asta şi am sunat ca un zombilic.

Dar e weekend şi azi am reuşit să ajung la zi cu serialele mele, copilaşii mei dragi, care mă fac să uit de tot, de toţi şi de toate. Voiam să fac o recomandare de film, by the way. Dar atenţie! Recomandarea e pentru cei ca mine aşa, mai damaged şi looking to feel numb. E vorba despre "La piel que habito", în regia maestrului Almodovar. Ce pot să vă spun decât că filmul ăsta mi-a anesteziat trăirile de orice fel. Mi-a plăcut foarte mult. Şi da, e un film fucked up pentru persoane fucked up. Deci, dacă ai văzut "Transamerica" şi ţi-a plăcut, go ahead.

Ţin să-i mulţumesc Anei pentru cadoul de Crăciun, care mi-a ameliorat ziua groaznică de miercuri, respectiv romanul nou al profului nostru de engleză de anul trecut, prof. Florin Irimia. Şi ţin să o informez de asemenea că în această seară minunată am inaugurat paharul de la ea pe care l-am botezat glorios Leto. Din mai multe motive, da? Deci no comment.

Fucked up, Lady Amethyst.

P.S: "Eşti aşa... sexy şi... feisty!"

Bla Bla

2012-01-08T23:25:00.000+02:00

Uite cum încep noul an "bloggeristic": plictisită şi blazată! Mă simt oarecum vinovată că nu am mai postat de cam multişor, dar nici nu mai ştiu ce voiam să punctez. Ah da! Se cuvine să spun "La mulţi ani!", aşa-i? Done. Next...

Nu vă obosesc cu o retrospectivă plictisitoare a anului defunct, nu de alta, dar chiar nu cred că trebuie să menţionez vreo realizare mirobolantă. Cât despre planuri =)) Singura chestie pe care chiar mi-aş dori-o este următoarea: să reuşesc să ţin un jurnal zilnic în care să consemnez toate frustrările (că o să tot fie!!!), crizele de personalitate, fiţele, părerile, dar mai ales ideile tâmpite şi gândurile cele mai ascunse. Interesant, au ba? Oricum până îmi voi face curaj să îmi cumpăr ustensile va mai dura, deci ianuarie e oricum cam dus...

Din capitolul "În cu totul altă ordine de idei şi fără nicio legătură logică..." am revenit la blondul pletelor mele, a căror lungime incredibilă s-a redus la... jumătate! Şoc! Mi se pare incredibil cum acum prosopul câştigă bătălia cu pleata :>, am făcut revu (sâc!) la Bucureşti în premieră absolută şi am trăit la maxim "The Bucharest Experience", mi s-a părut o tâmpenie finalul filmului 11-11-11, film care avea potenţial, şi multe altele pe care le uit acum, evident.

Vă ţucăi pi toţi şi aveţi grijă ce vă doriţi de la noul an. Blondă şi tristă, cum v-am plăcut vouă, Lady Amethyst

Memories

2011-12-25T20:56:00.001+02:00

Trebuie să vă mărturisesc un lucru, şi anume că nu sunt fanul numero uno al acestei sărbători, dar tot e un prilej de a te reuni cu familia şi de a-ţi îmbunătăţi condiţia financiară. Deci, colinde pe sistem să tot fie! Dar nu voiam să vă stric imaginea perfectă despre Crăciun pe care o aveţi datorită îndoctrinării creştine, ci voiam să scriu până nu uit despre nişte secvenţe din viaţa mea petrecute cu sau în preajma sărbătorilor. Da, chiar şi eu devin nostalgică în perioada asta! :P

Într-unul din anii trecuţi îmi amintesc că am stat cu Radu în faţa blocului la taclale ore întregi, deşi eram bocnă amândoi, iar eu mai aveam şi oră de intrat în casă. Ideea e că ai mei dormeau duşi şi nu au ştiut că am intrat în casă târziu. Şi a fost amuzant să mă duc şi să îmi procur mâncare tiptil, numai la lumina instalaţiei din bucătărie, care era în stadiul în care ba se aprindea, ba se stingea. Apoi am intrat pe mess şi am mai stat încă nu ştiu cât timp cu Radu vizionând nişte filmuleţe reclamă la BMW... foaaaarte amuzante!

Foarte multe momente le-am petrecut cu one of my best friends from the whole universe aka Diabet, fie prin cafenele (forever alone style), fie acasă la ea cu familia ei. Îmi sare în minte o scenă în care Nuşa, respectiv mama geniului, mă îmbie cu nuş ce fel de rechin afumat. Eu mă uit panicată la ea în timp ce Diabet îmi dă coate pe sub masă cu traducerea: "Să nu te pună Dracu'!" Neputând refuza oferta gazdei cedez şi înfulec bucăţica. La primul contact cu papilele mele gustative mă uit cine este persoana nefericită situată paralel cu mine la masă pe faţa căreia ar putea ateriza bucata nefericită molfăită de mine. Diabet îmi şopteşte să înghit rapid şi să sting cu prima chestie pe care pot pune mâna. Zis şi făcut, deşi am avut impresia că am înghiţit o moluscă putrezită. Primul pahar pe care l-am înhăţat a fost tequila parcă. Nu mai ştiu sigur. Cert e că în mintea mea a rămas întipărită expresia contradictorie de pe chipul lui Diabet, care nu ştia dacă să mă compătimească sau să cadă pe sub masă de râs şi expresia de pe chipul tatălui lui Diabet, care asistase la scena de mai sus ca la cinema şi se tăvălea pe jos de râs... mintal.

La Moacşa am de asemenea nişte amintiri mişto de tot, fie la săniuş, unde nu puţine au fost clipele în care era cât pe ce să intrăm în copaci, fie la hoinărit pe câmpuri prin zăpada neatinsă de nimeni. Dar ce ştiam pe-atunci?

Lady Amethyst.

Pe scurt

2011-12-22T16:07:00.000+02:00

Postez rapid şi succint pentru că urmează să şmotruiesc băile şi să ling praful de peste tot. Yeeeeei, happy me! Deci... am ajuns duminică seară în Sepsi, am constatat că oraşul e mult mai pustiu decât îl ştiam eu. Luni am colindat străzile şi magazinele în căutare de cadouri. Evident că pentru majoritatea oamenilor nici măcar nu aveam idee ce caut, dar... am sfârşit prin a achiziţiona ceva micuţ şi simbolic pentru cine mi-am propus.

În rest, până acum am lenevit pe canapea în living la televizor, în special pe HBO, revizionând muuuulte filme care fie m-au întristat, fie m-au făcut să râd în hohote. Azi mi-am pierdut timpul la un film care m-a făcut să mă simt iar singură. Dar apoi am realizat câte sarcini am de îndeplinit până se întoarce mama de la muncă. Fun fun fun.

Aveam multe chestii să vă spun, dar momentan am un lapsus cât o gaură neagră. Voi reveni cu amănunte. Sper.

De la Grinch-ul vostru preferat, Lady Amethyst.

P.S: Spolier Alert! Jesus was not born on the 25th of December... muhahahahahaha!

Steaua să fie!

2011-12-15T17:03:00.000+02:00

Ţin să felicit echipa mea preferată pentru victoria de aseară împotriva formaţiei AEK Larnaca, victorie care a asigurat prezenţa echipei mele pentru a nu ştiu câta oară consecutiv în primăvara europeană. Îmi pare sincer rău că Vasluiul a ratat calificarea, sincer merita pentru că a arătat un fotbal de calitate, şi Rapid de asemenea. Dar Steaua-i stea! Şi cu toţii ne-am obişnuit deja cu Steaua calificată. Nu am pretenţii că vom câştiga Cupa sau că batem pe City etc, dar cel puţin suntem acolo.

Bravo Steaua, bravo Ilie Stan, bravo Nikolic, în care nimeni nu a crezut până acum.

Aşteptând tragerea la sorţi, Lady Amethyst.

In Da Club

2011-12-14T03:10:00.000+02:00

M-am lăudat că în această noapte îl voi susţine pe fratello la minunatul bal al boboceilor de la UAGE. Zis şi făcut. Mai ales că mergeam mai multe pipiţe şi... Marius! Şi să vezi defilat, coafat, parfumat, căutat de cercei [Ana are milioane!] şi pozat înainte de plecare. La sosirea la destinaţie se realizează că Cineva a uitat biletele acasă. Şi dă-i şi taxi unii până hăhă tocmai acasă, în timp ce ceilalţi au îngheţat pe o bancă.

En fin... reuşim şi noi să intrăm în pub-club ce o fi. Ratasem noi începutul, dar nu era bai. Punctele tari: urlatul ca disperatele "Manu, Manu, Manu", pozatul şi dansul de după concurs. Punctele slabe: nu am avut eu bugetul să-i tragem o "vodka party", aşa, cu câteva ore înainte de cele opt ore de gramatică. Ah da, şi ciudaţii care numai nu dansau lângă noi, ci păreau două animale în călduri.

Manu nu a fost desemnat Mr Boboc, dar a impresionat prin "numărul" său cu mingea şi a primit o menţiune onorabilă. Chestia faină e că chiar s-a distrat. Evident că eu am plecat înaintea lui... Simt că uit ceva şi nu ştiu ce. Ah da. Trebuia să ne cânte Paraziţii, dar nu s-a întâmplat. Trist.

Şi da Ana, a fost ok zbenguiala pe tocuri [voi] şi distracţia, dar tot nu se cheamă "mers în club" pe bune. Think about it!

After clubbin with ma homies, Lady Amethyst.

P.S: Poate revin cu nişte poze. Poate, pentru că nu se ştie ce a ieşit! :P

Dragă Petronius,

2011-12-13T15:24:00.000+02:00

Îţi spuneam odată că oamenii au scopuri, ţeluri, obiective. Îţi spuneam cât de mult mă înspăimântă cuvântul "după" şi cât de mult stres am acumulat pe parcursul acestui semestru de facultate. Adevărul e că nu mai pot. Simt că mă lasă tot şi toate. Mă simt aruncată într-un vortex imens de probleme de tot felul, de teme lungi şi obositoare, de fişe interminabile, de ameninţările neîncetate ale profesorilor cum că sesiunea va fi "tăiat şi spânzurat", de teroarea permanentă a zilei de miercuri. Am ajuns în stadiul în care numai când pronunţ "miercuri" mi se face frică brusc, trăiesc parcă o dramă constantă, de parcă aş învăţa engleza pentru prima oară. Dar nu e vorba de standardele profesoarei, ci de frica pe care mi-o inspiră, care s-a cuibărit în oase. Combină asta cu hipersensivitatea stomacului meu, care la cel mai mic nivel de stres îmi face viaţa imposibilă, şi obţii o instabilă psihic.

Spuneam de obiective. Obiectivul meu este să supravieţuiesc zilei de mâine. Restul nu prea mai contează. Scriind asiduu la gramatică mi se face rău şi decid să aplic teoria copilăriei fericite. Dar ştii cât de trist este când nici plapuma nu-ţi mai oferă protecţia atât de căutată împotriva oricărei forţe malefice? Am avut o epifanie tristă de tot. Mai mai să plâng. Dar în loc de asta am sunat-o pe mama să îi spun că nu îmi mai pasă şi că eu mă duc acasă în weekend. Adevărul e că, orice ar fi, Acasă e teritoriul sfânt în care răul nu poate intra. Acasă e bine. Aşadar, trăiesc ca să ajung să plec acasă, Iaşiul mă sufocă, mă alungă, iar eu îl las, sunt masochistă. Singura licărire e sprijinul meu, Ana, care orice ar fi îmi întinde mâna şi mă ridică de jos oricând vede că îmi place pe-acolo.

Diseară o să încerc să mă detaşez puţin la balul fratelui meu. Mi-e teamă să nu am vreo cădere psihică şi să stric distracţia şi cheful găştii. Dar mai întâi mă duc să mă lupt cu exerciţiile la gramatică.

Mi-e dor de tine şi abia aştept să ne "vedem", your Lady, Amethyst

Poemul XX

2011-12-11T21:01:00.000+02:00

Astă-seară pot să scriu cele mai triste versuri.
Să scriu, de pildă: "Noaptea e înstelată, iar hăt, departe, pe cer dârdâie aştrii albaştri".
Vântul nopţii dă roată pe cer şi cântă.
Astă-seară pot sa scriu cele mai triste versuri.
Eu am iubit-o, şi, uneori, chiar şi ea m-a iubit.
În asemenea nopţi am ţinut-o în braţe,
Şi-am sărutat-o de atâtea ori sub cerul nesfârşit.
Ea m-a iubit, şi uneori chiar şi eu o iubeam.
Dar cum să nu iubesc
Ochii mari cu care mă ţintuia?
Astă-seară pot să scriu cele mai triste versuri.
Să ştiu că nu mai e mea.
Să simt că am pierdut-o.
S-aud noaptea imensă, şi mai imensă fără ea.
Şi versul să-mi cadă pe suflet ca roua pe iarbă.
Ce contează că iubirea-mi n-ar putea s-o păstreze?
Noaptea e înstelată, iar ea nu-i cu mine.
Asta-i tot. Departe, cineva cântă. În depărtare.
Sufletul meu nu-i mulţumit că a pierdut-o.
Că pentru a mi-o apropia, privirea mea o caută.
Inima mea o caută, dar ea nu-i cu mine.
Chiar în noaptea care face albi aceiaşi copaci.
Noi, ce-i de-atunci, nu mai suntem aceiaşi.
N-o mai iubesc, e sigur, dar cât am mai iubit-o.
Vocea mea caută vântul, ca să-i ajungă în urechi.
A altuia. A altuia va fi.
Ca înainte, a sărutărilor mele.
Vocea ei, trupul ei limpede. Ochii ei infiniţi.
N-o mai iubesc, e sigur, dar poate-o mai iubesc.
Atât de scurtă-i iubirea, şi-atât de lungă uitarea.
Fiindcă în asemenea nopţi am ţinut-o în braţe,
Sufletul meu nu-i mulţumit că a pierdut-o.
Chiar de-ar fi ultima durere pe care mi-o provoacă şi acestea
ultimele versuri pe care le scriu.

By Pablo Neruda

Victorie

2011-12-07T19:14:00.000+02:00

Moş Nicolae m-a răsplătit anul acesta nu cu dulciurele, ci cu o minunată victorie a echipei mele preferate, Steaua Bucureşti, împotriva eternei rivale, Dinamo Bucureşti. Am urmărit meciul cu sufletul la gură, sperând, ca de fiecare dată la o minune, având în vedere că înafara victoriei din vară din finala Cupei, Steaua nu mai obţinuse o victorie în faţa câinilor de ceva timp. Mai ales în Groapă.

Evident că toată dragostea mea este îndreptată către Raul Rusescu, pe care o să îl divinizez ceva timp. Şi de asemenea mă bucur că Mihai Costea le-a dat lovitura de graţie în prelungiri şi le-a demonstrat că de cele mai multe ori primul loc nu îşi merită laudele. În fine. Ideea era că m-am putut răzbuna pe toţi cei care făceau acum câţiva ani mişto de mine, când era ziua mea şi Steaua lua bătaie pe Ghencea, una dintre cele mai proaste zile din întreaga mea existenţă. But "what goes around comes around", şi uite aşa Steaua urcă în clasament.

Şi celor care mă contestă că mă consum, dar mai ales că iubesc şi urmăresc meciurile de fotbal ale echipelor mele preferate, piss off. Fiecare e liber să gândească şi să vizioneze, să iubească ce vrea. Şi da, mie îmi place să scriu, să citesc şi să mă uit la meciuri de fotbal. Asta nu mă face inferioară. Punct.

Winampul meu îmi tot dă pe shuffle cântecele galeriei steliste, lucru care îmi face viaţa nemărginit mai bună. Şi totuşi...zilele trecute am avut epifania că majoritatea tipilor pe care am avut pata pusă au fost... rapidişti! :)))

Brace yourselves, meciul cu CFR vine, Lady "cu sânge roş-albastru", Amethyst.

P.S: "Eu cred că am avut pasiuni diferite când eram copii mici" [Ana la remarca mea de la un seminar]

P.P.S: "Eu am avut stupoarea să văd verbe băieţei şi fetiţe la examen" [profa de gramatică]

Puncture

2011-12-04T00:33:00.001+02:00

E un film pe care îl recomand sincer, deşi vă avertizez că e o foarte mare posibilitate să vă plictisească. Are acelaşi efect ca şi "Michael Clayton", tinde să te plictisească, dar are o idee foarte bună, mai ales că e bazat pe o poveste reală.

Povestea e cam aşa: doi avocaţi specializaţi în a ajuta pe cei săraci să aibă un cuvânt de spus la tribunal se trezesc implicaţi într-o problemă aparent simplă, dar foarte complicată în esenţă. E vorba despre o statistică simplă care indică faptul că aproape un milion de oameni mor în fiecare datorită înţepăturilor de ac. În momentul în care avocatul Mike Weiss [Chris Evans] şi partenerul său încep să facă cercetări, descoperă invenţia lui Jeffrey Dancort: seringa siguranţă. Numai că atunci când niciun spital nu vrea să audă de acest lucru, Mike e hotărât să câştige în instanţă introducerea unei legi prin care spitalele să adopte această invenţie benefică. Numai că de cealaltă parte a baricadei se află "peştii mari", care nu vor să piardă bani prin producerea acestei revoluţionare seringi.

Filmul are un final previzibil şi oarecum amar, dar e remarcabilă lupta pe care protagonistul o depune în ciuda faptului că el însuşi e în fond, un drogat. Mi-a plăcut foarte mult filmul şi dedicaţia de la final. Rămâne să o descoperiţi voi!

Because "sometimes the brightest light comes from the darkest places", Lady Amethyst.

Cum am petrecut 1 Decembrie

2011-12-01T23:22:00.000+02:00

La mulţi ani românilor de pretutindeni! Acestea fiind spuse nu ţineam să consemnez decât că azi am stat cu

Amalia şi ne-am jucat cu Albă ca Zăpada şi cu cei şapte pitici, am colindat prin Metro şi mi-am găsit mult doritele pahare de Martini, ca apoi să ajung acasă şi să pun puiul la cuptor ascultând Cargo - Dacă ploaia s-ar opri. M-am bucurat într-un fel că nu am televizor şi că nu văd dispunerea greţoasă a unor români celebri, bogaţi, dar mai ales cu o durere imensă în dos de noi, restul.

Nu intenţionam să mă uit la meciul Stelei cu nemţii de la Schalke, dar după ce am aflat stupefiată că Rusescu a dat gol şi după ce m-am rugat de Manu să-mi dea cablul de net ca să mă uit la meci ca tot omul, am apucat repriza secundă. Nu ştiu de ce speram la un miracol. Chiar nu ştiu. Adevărul e că în ultima vreme mă entuziasmez din orice. Şi nu e bine. Mai ales că în ultimul timp mi-a încolţit un gând şi nu-mi dă pace.

Ziua mea a fost muuuult mai bună după ce l-am prins pe mess pe Radu, de care nu mai ştiam nimic de ceva timp. Nu că ar fi avut el internet la capătul lumii, dar...Aşa că, cina cu Radu şi bere cu aromă de tequila. Sună bine, nu? Ţin să îi mulţumesc pe această cale că mă îndeamnă să-mi urmez visele. Aproape că mă împinge de la spate, ştie el de ce!

La final... ţin pumnii Vasluiului, care a avut o primă repriză extraordinară împotriva italienilor. Merită cu adevărat să joace în primăvara europeană.

La mulţi ani din nou... celor care merită şi care sunt mândri că s-au născut români, Lady Amethyst.

Nothing

2011-11-30T21:32:00.001+02:00

Nu prea sunt în moodul de a posta, dar trebuie să consemnez nişte chestii.

1. Cred că am făcut un pariu cu Bogdan. "Cred", pentru că nu ştiu cum a rămas de fapt. În fine, e vorba despre celebrul trofeu Uefa Champions League pe care eu l-am desemnat din oficiu echipei mele preferate din competiţie, respectiv Real Madrid. Sunt foarte realistă în ceea ce priveşte pe milanezi... deci spuneam de Madrid. Care avea 6 puncte glorioase în faţa rivalei de moarte, respectiv echipa preferată a lui Bogdan. Dacă Real câştigă competiţia, Bogdan va face o vizită în Iaşi. Dacă trofeul merge la Barcelona, câştigă el pariul şi voi vizita eu Bucureştiul. Simplu. Şi nu prea...

2. Azi a fost una dintre cele mai bune zile din anul ăsta, pe simplul principiu: "Când nu faci 6 ore de gramatică engleză e super!" Am avut reacţii contradictorii de tot felul la aflarea veştii. Eu, care m-am dus cu nesimţire la curs, seminar şi curs practic deşi nu repetasem deloc cele 266 de verbe neregulate, nu apucasem să termin cele 21 de exerciţii la verb şi nu făcusem un capitol la TPL. Era o adevărată minune să facem orele şi să ies neşifonată.

3. Nu mai am bani şi aş cumpăra toate globuleţele care sclipesc valoros în vitrine, toate instalaţiile penibile în toate culorile, toate lumânăricile parfumate, toţi îngeraşii [iubesc îngeraşii!!] şi evident, toate cărţile de pe pământ.

4. Recomand piesa tipului care a câştigat Vocea Olandei, Ben Saunders "Kill for a Broken Heart", pentru că are nişte versuri absolut geniale. Dacă până şi Vlad a apreciat, e clar! :))

The Script - Nothing, Lady Amethyst.

P.S: "I will try not to die. For you." [Marshall - In Plain Sight]

Nostalgie

2011-11-28T23:06:00.000+02:00

Nu prea am avut astăzi o zi bună, am fost ca o bombă cu ceas, noroc că plictiseala acţionează ca un calmant care omoară nervul. În fine, nu am chef să vă povestesc toate căcaturile prin care am trecut azi. Scopul postării e simplu: până mai adineauri Manu se întreţinea pe Facebook cu un fost amic. Spun fost pentru că nu am ţinut legătura de când ne-am mutat din Moacşa în Sepsi. Într-un fel chiar regret. Dar ştii cum e: a life without regrets ain't a life worth living, pe deviza asta o să merg de-acuma. Revin la subiect: văzând câteva dintre fotografiile cu el, era să nu îl recunosc. Şmecheraşul cu pantaloni largi şi părul lung şi slinos care mă tachina tot timpul s-a metamorfozat într-un tip foarte atrăgător şi carismatic.

Îmi amintesc că în serile lungi de vară ne adunam într-un loc strategic şi jucam până la epuizare "Şapte pietre". În unele dăţi jucau cu noi şi tineri adulţi, just for the fun of it. Alţii stăteau şi doar ne priveau alergătura, enervările puerile, încercările de insulte, bucuriile unei victorii sau oftica, apoi risipirea tuturor când se auzea de pretutindeni chemarea la masă. Pe-atunci nu ştiam de munţii de probleme, de stresul de persoană adultă responsabilă etc. Atunci cel mai grav era când pierdeai un joc sau când nu ştiai lecţia la biologie.

Îmi plăcea că era un obicei foarte fain ca atunci când te întâlneai cu cineva pe drum salutai şi te şi pupai cu persoana respectivă, imagine that! Era raiul pe pământ. Pe-atunci voiam să mă întâlnesc cu fratele persoanei mai sus menţionate, acum cred că aş vrea să mă întâlnesc cu el :P

Ideea postării era că trecerea timpului afectează totul, de la aparenţele fizice la cele mentale. Sper să nu uit persoanele care mi-au făcut copilăria mai bună, mai fericită. De aceea, Lulu va rămâne în mintea mea într-o buclă temporală, cu pantalonii lui largi, cu părul lung şi slinos, cu umorul de toate zilele şi cu privirea lui de ciocolată. Clişeic, ştiu, dar chiar avea ochi mişto.

Rememorând prieteni de demult, [prieteni adevăraţi adică] Lady Amethyst.

Între 3 şi 4

2011-11-27T01:12:00.001+02:00

Ai observat vreodată cum e "3 noaptea" şi "4 dimineaţa"? Pe mine una mă frustrează exprimarea asta. Mai ales că, în ultimul timp mă trezesc din coşmarurile mele de tot felul exact în intervalul ăsta de timp. Şi mă uit la ceas şi mă cuprinde o paranoia nelimitată. Iar eu nu vreau să fiu paranoică, dar nu obţinem întotdeauna ceea ce ne dorim, nu-i aşa?

Între 3 noaptea şi 4 dimineaţa înainte era altfel. Pentru că fie făceam cafea cu Diabet ca să ne împăienjenim şi mai mult ochii la "Prison Break", fie moţăiam cu Vlad la ultimul film din maraton, fie scriam în "Caietul cu portocale" despre jegul sentimental din mine, fie dormeam nemişcată, dar pseudofericită. Se impune particula pseudo pentru că eu nu cred în conceptul de fericire, e o dulce iluzie.

Vorbeam de ore. "Always the hours between us". Asta pentru că reflectam zilele trecute să închei postările de-acum cu câte un citat care mi-a plăcut în mod deosebit din filme. Poate şi din romane.

Nu ştiu ce să mai adaug, momentan pendulez între real şi vis. Iar sunt în urmă cu temele, pentru că am decis că acest sfârşit de săptămână va fi unul de recuperare psihică. Luni însă îmi suflă în ceafă mai ceva ca Cerberul, care sincer, păleşte în comparaţie cu oroarea pe care o am faţă de ziua de miercuri. Nice puppy!

Nu mai am certitudinea aia puerilă pe care o aveam acum ceva "timp", paradoxal. Certitudinea că trecerea timpului e benefică şi că timpul vindecă rănile, consolidează relaţii şi adânceşte sentimente. Acum Timpul mi se pare hâd, malign, un câine hidos şi desfigurat care dă din coadă înaintea maiestuoasei Morţi. Acum Timpul împietreşte amintirile în noi şi apasă pe cicatrici să vadă dacă mai dor. E nemilos mai ales cu cei singuri, încăpăţânaţi, mândri şi mizantropi.

Ce n-aş da să MI se omoare Timpul, onorată instanţă!

Lady Amethyst

În lumea mea magică

2011-11-24T18:29:00.001+02:00

Azi mi-am luat inima-n dinţi şi am păşit şi eu în lumea mea magică, acolo unde mă simt cel mai bine. Adică în Cărtureşti. Până acum am tot evitat să intru pentru că nu am avut niciodată bani. Dar azi aveam nevoie să mă simt bine, să mă simt înconjurată de cărţi de tot felul. Să stau şi să le admir, să le răsfoiesc, să le miros şi să stau o clipă să-mi imaginez cum ar fi dacă mi-ar aparţine mie toate. De nedescris. Ce pot să zic? Cărţile sunt viaţa mea.

Acum ştiu ce vreau de Crăciun: două antologii în limba engleză, una cu operele lui Shakespeare [130 lei] şi alta cu operele lui Wilde.[220 lei] M-am îndrăgostit irevocabil de ele şi acum le doresc mai presus de orice. Desigur că dorinţa mea nu se opreşte aici. Am văzut mult prea multe romane pe care le vreau de ceva timp. Şi deşi am spus că în fiecare lună voi achiziţiona câte o carte, luna asta nu a fost aşa. De fapt mint. Mi-am luat "Lolita" lui Nabukov, dupa ce în lunile anterioare mi-am luat cărţile poliţiste de la Gazetă. Dar şi o carte pe lună e puţin. Ar trebui să îmi cumpăr o carte... zilnic.

Sperând că o să fac bani de Crăciun, pe care să nu-i sparg până la Revelion, Lady Amethyst.

P.S: Ştiţi cum vă povesteam ce o să fac eu în Ajun? A fost. S-ar putea totuşi să apuc să fac bradul pentru ca apoi să stau sub el şi să... scriu. L121 ştie de ce :|

Despre planificări de Revelion

2011-11-23T21:39:00.000+02:00

Voiam să vă împărtăşesc frustrarea mea de fiecare sfârşit de an. În mod total inevitabil vine iarna, deci sărbătorile bla bla bla. Am blogul de ceva timp şi am scris pe undeva în anii trecuţi că nu mă încântă deloc ipocrizia afişată timp de două săptămâni magice. În fine. Din punctul meu de vedere sărbătoarea de Crăciun, care oricum e păgână, dar să nu intru în detalii, se petrece acasă, cu familia. În cazul meu sunt nişte ritualuri de respectat: în Ajun eu împodobesc bradul în sufra, în fiecare an cu TV-ul pe Kiss, MTV sau Music Channel, în timp ce mama se învârteşte prin bucătărie învăluită în mirosul specific Crăciunului, de sarmale, brad şi portocală, ascultând desigur colinde. Manu dispărut prin univers, tata căutând instalaţii pentru ferestre... Primesc mesaje de la apropiaţi, răspund simplu, şi nu prin mesaje expirate. Deschid cadouri, împart la rându-mi şi mă gândesc de fiecare dată că un om cu adevărat bogat este cel care îşi poate împlini toate dorinţele. Într-un fel mi-aş dori asta, într-un fel nu. Dualitate, dom'le.

Crăciunul mai trece cum mai trece, cu adunat de verzişori de peste tot, cu zăcutul în casă, dormitul până târziu, înfulecatul de fursecuri la 3 noaptea, seriale şi nu siropoşenii cu Moş Crăciun, jocuri de remi cu familia, la care Manu mereu mă bate pe ultima sută de metri. Lucrurile mici sunt cele care fac diferenţa. Şi apoi vine minunata trecere dintre ani. Noaptea asta chiar o urăsc. Pentru că, la fel ca şi nunta, presupune o cheltuială aiurea pe o ţinută "adecvată", plus procurarea de provizii, pentru că toată lumea face Revelionul în altă parte. În ce constă frustrarea mea? În faptul că anul ăsta o să fie nasol. Înafară de faptul că prietenele mele cele mai bune sunt cuplate, iar Radu e la celălalt capăt al lumii, ce poate fi mai minunat? Mi-e dor de nopţile alea în care fie rătăceam aiurea pe străzi cu o sticlă de şampanie, fie făceam concursuri de băut simultan şi sunam lumea aiurea, fie dormeam pentru ca uitam să mă trezesc.

Toată lumea are planuri, are ceva de făcut, numai eu nu. Şi nu am fost niciodată în stare să ne adunăm cu toţii şi să zacem într-un loc şi să ne distrăm, nu să stăm doi câte doi şi "La mulţi ani!" Oricum anul ăsta nu va fi vreo minunată excepţie, deci... fuck plans. And fuck New Year's Eve.

Not yours, Lady Amethyst.

P.S: Şi da, tot mă ajută să mă liniştesc dacă îmi fac liste cu ceea ce îmi doresc. Şi ce?

Reuniuni

2011-11-20T23:35:00.000+02:00

În acest weekend [care poate fi considerat deja "fostul"], am fost plecată la ţară, unde a avut loc un fel de reuniune de familie. Spun "un fel de", pentru că nu s-a reunit tot clanul, aşa cum se întâmplă de Paşte, de exemplu. Ideea e că m-am revăzut cu verişorii mei, Alex, care e proaspăt licean, şi Lorand, a cărui vârstă e 9, dar în mintea mea e forever 12. Plictiseala ne-a împins la măsuri disperate. Şi am apelat la joculeţe puerile de tipul "Ce încape-n portbagaj?". Într-un fel mi-am adus aminte de copilărie. În alt fel m-am întristat pentru că am realizat că de-acum merg spre 21 când unchiul meu m-a întrebat pe cine aduc la masa de Crăciun, pentru că persoana respectivă va trebui să treacă mai întâi de proba băutului. Serios, care e treaba de fapt cu acest ritual? Şi îl numesc aşa pentru că am observat practica la mai multe familii. [Cine ştie, cunoaşte!]

Adevărul e că reuniunile de familie sunt un prilej de bucurie când ai de spus că ai înfăptuit ceva, că faci ceva ce merită, că totuşi încerci. Dar când chiar tu însuţi eşti în căutarea acelui Ceva taci şi stai în spate. Şi asişti la spectacolul alcătuit din râsete, aplauze, ironii, glume, interpretări muzicale sau discuţii care mai de care mai filosofice. Hypnos nu prea e invitat la petrecere. În schimb mâncarea, băutura, apostrofările cu privire la freza lui Manu şi cafeaua au fost la ordinea zilei. Să zic şi meciurile de fotbal? Nu prea merge pentru că nu am prins decât a doua repriză "majestică" a câinilor, prima repriză a madrilenilor preferaţi şi câteva minute din dezamăgirea de la Cluj.

În rest... gustul nu acru, nu amar, hai să merg cu sărat, al despărţirii. Al risipirii fiecăruia la casa lui, la viaţa lui, la luarea în primire diferit a nefericitei zile de luni. Pe tren am avut trista epifanie că a fost pentru prima oară când chiar mi-a fost silă să mă întorc la viaţa de studentă. Privind la obscuritatea de afară am realizat că aş fi preferat să fiu pe Lună, unde să nu fi avut probleme, griji, stres de oricare fel.

"Hai în lună să ne-ndrăgostim", Lady Amethyst

P.S: şi cică luna e simbol romantic. oare?

P.P.S: Şi îţi stă bine vopsită aşa, lasă blondul pentru altele! :P

Immortals

2011-11-17T16:30:00.001+02:00

Datorită faptului că ieri am crezut că mor din cauza unei presupuse toxiinfecţii alimentare, lucru care m-a împiedicat să mă ridic din pat şi să mă târăsc la facultate la curs plus seminar plus curs practic, la care dacă nu am full prezenţă nu intru în examen, astăzi am zis că vreau să uit pentru o clipă de momentele în care îmbrăţişam buda sau momentele triste în care mă rugam la toţi zeii să vărs ca să mă simt mai bine, şi am decis să mă duc incognito la film. Incognito pentru că Manu ar fi comentat...

Şi a fost... "Immortals". Notă de plecare: 10. De ce? Simplu: pentru că mă dau în vânt după poveşti, legende, mituri, fantastic, eroi, supereroi, zei, semizei etc. Înţelegeţi voi. Pentru că în rolul principal, al lui Tezeu a fost distribuit Henry Cavill, un actor care promite multe şi pe care chiar voiam să îl văd în rolul vampirului Edward Cullen. Astfel saga "Twilight" avea o mică şansă să îmi placă... Dar, dacă nu ştiţi, două bunăciuni, respectiv mai sus menţionatul Henry Cavill şi preferatul meu, Ben Barnes, au pierdut în faţa... ştiţi voi cui. [Nu intru în detalii că acu fanu lui nr 1 are blog!] Pentru că Mickey Rourke şi-a făcut încă o dată treaba personajului negativ, pentru că am avut "deosebita" plăcere să îl revăd pe Joseph Morgan într-un rol la fel de inspirat ca cel din "The Vampire Diaries". Şi pentru că a fost o acţiune bună, cu efecte vizuale mişto, chiar dacă plotul nu a respectat întocmai mitul lui Tezeu. Să nu intru în detalii.

Eu zic că merită să vizionaţi filmul, dar eu sunt subiectivă pentru că am primit ce am dorit.

Your very mortal beloved, Lady Amethyst.

Şah

2011-11-15T21:29:00.002+02:00

"Eu mut o zi albă,
El mută o zi neagră.
Eu înaintez un vis,
El mi-l ia la război.
El îmi atacă plămânii,
Eu mă gândesc un an la spital,
Fac o combinaţie strălucită
Şi-i câştig o zi neagră.
El mută o nenorocire
Şi mă ameninţă cu cancerul
(Care merge deocamdată în formă de cruce)
Dar eu îi pun în faţă o carte
Şi-l silesc să se retragă.
Îi mai câştig câteva piese,
Dar, uite, jumatate din viaţa mea
E scoasă pe margine.
- O să-ţi dau şah şi-ţi pierzi optimismul,
Îmi spune el.
- Nu-i nimic, glumesc eu,
Fac rocada sentimentelor.
În spatele meu soţia, copiii,
Soarele, luna şi ceilalţi chibiţi
Tremură pentru orice mişcare a mea.

Eu îmi aprind o ţigară
Şi continui partida."

Nu sunt deloc fanul lui Sorescu, dar am ascultat de recomandarea profului de seminar de la Mari clasici în urma unei discuţii asupra modalităţii Morţii de a se juca cu noi. Asta în urma unui oximoron şi a unei metafore absolut geniale ale lui Eminescu din poezia "Moartea", una dintre variantele la "Scrisoarea I". Nu vă dezvălui nimic, căutaţi şi citiţi textul. Dacă am învăţat ceva de la seminarele de până acum de la Eminescu e faptul că opera lui e mult mai interesantă şi captivantă dacă o înţelegi, dar mai ales dacă te apuci şi citeşti pe îndelete, nu numai "Somnoroase păsărele" sau "Luceafărul". Nu zic acum că brusc Eminescu e poetul meu preferat, dar citind anumite poeme chiar ajunge la tine într-un fel bizar. Aburesc, gata.

În încheiere... Moartea mai presus de Creator, da? Revin cu o postare pe tema asta, promit, chiar dacă risc să vă plicitisesc, dar mie una mi se pare un subiect foaaaarte captivant! Şi apropo de poezia de mai sus, recomand filmul "The Seventh Seal", unde chiar are loc un joc de şah cu o miză destul de mare între un cavaler şi... Moarte.

Because Death wins us all, Lady Amethyst

Momente în culori

2011-11-14T00:34:00.000+02:00

Nu am pretins niciodată că sunt talentată în arta fotografiei. Dar îmi place să fac poze. Mereu. Şi poate că nu sunt centrate sau mai nu-ştiu-eu cum, dar faptul că mie îmi provoacă neuronii la o horă a amintirii, well...

Pentru că îmi place să fac poze, Lady Amethyst.

Lălăit obsedant

2011-11-11T21:06:00.000+02:00

Nu ţin să precizez decât că atunci când nu ai în minte decât o melodie a cărei versuri nu le ştii nu e amuzant. Mai ales când îţi suni prietenii [Ana şi Diabet ştiu!] şi ei spun că habar nu au de lălăitul tău indescifrabil. Aşa că nu îţi rămâne decât o soluţie, la care oricum te aştepţi să nu funcţioneze. Şi totuşi... tastând fără aşteptări prea mari "and it's you when... [aici e partea de la la la la la la la la la laaaaa]" Google a ţinut să ridice colţurile lăsate ale gurii mele sugerând superba piesă "Sometimes you can't make it on your own", a celor de la U2. Piesă pe care am ascultat-o zilele trecute de câteva ori tocmai pentru versurile: "And it's you when I look in the mirror, And it's you when I don't pick up the phone, Sometimes you can't make it on your own."

Şi mai voiam să fac o observaţie, deşi am spus că o să postez un articol întreg pe tema asta. E vorba despre cât de mult te poate influenţa totul. Poate că din acest motiv unul dintre egourile mele a ales să creadă în faptul că totul se întâmplă pentru un motiv. Numai pentru că cea mai mică particulă de Ceva te poate arunca într-o cu totul altă stare de spirit, mentalitate, lume. Referitor la asta, zilele trecute, în tramvai am avut următoarea revelaţie urmărind o simplă persoană mergând pe stradă: "Faptul că trecutul te prinde din urmă oricât de mult ai vrea să te îndepărtezi de el, să îl laşi în urmă, e un lucru pe care îl aveam constant în minte, nu voiam să să surprindă şi să mă doboare. Dar a fost exact invers: m-a dat peste cap o singură asemănare de cel mai redus fel. Mi-a răscolit toate amintirile refulate şi a găsit portretul lui Dorian Gray. E incredibil cum, într-o singură clipă, tot ce ai încercat să arunci revine cu viteza gândului."

Listening to my thoughts*, Lady Amethyst

*la seminarul de Mari clasici profu ne-a pus o întrebare care ne-a pus pe gânduri: dacă noi, asemeni lui Eminescu, ne-am ascultat vreodată gândurile. [poemul Memento Mori.]

Sfârşitul.

2011-11-07T19:58:00.001+02:00

Astăzi am vizionat ultimul film din saga "Harry Potter". Îmi propusesem să nu critic prea tare, dar mai ales să nu plâng ca o depresivă ce sunt. Nu m-am putut abţine să nu izbucnesc în plâns la scena în care moare unul dintre personajele mele preferate, respectiv Snape, şi la scena în care reapare, pentru câteva clipe doar, personajul meu preferat, Sirius Black.

La final am rămas cu un gust amar: nu fiindcă m-a dezamăgit filmul, ci pentru că ăsta e inevitabil un nou sfârşit. Primul sfârşit l-am experimentat în clipa în care am citit ultimul cuvânt al ultimului volum din serie. Atunci se rupe ceva din tine, ştii că nimic nu prea va mai avea farmec. Dar rămâne ideea că trebuie să mai apară filmele. Şi iată că a venit şi momentul în care s-a terminat şi asta. Şi sunt tristă. Pentru că pentru mine seria "Harry Potter" a fost mai mult decât o carte. Am crescut citind romanele, am crescut odată cu protagonistul, am intrat în lumea aia magică, departe de real. E mai mult o mentalitate decât un SF sau o poveste de adormit copiii. Şi da, sunt mulţi ~~idioţi~~ care afirmă că e vorba despre magie neagră, voodoo sau mai-ştiu-eu ce alte tâmpenii. Harry Potter e pentru generaţia noastră aşa cum e Star Wars pentru generaţia dinainte.

Şi cel mai mult mă enervează persoanele care afirmă că e o "porcărie supranaturală", deşi nu au citit nici măcar un rând, sau nu am văzut măcar o secvenţă. Afirm sus şi tare că aceste persoane sunt idioate. Nu ai cum să îţi poţi forma o părere bazată pe... nimic!

Şi da, am fost "geek-ul" care a avut postere pe toţi pereţii cu Harry Potter, am colecţionat albumele, am memorat replici din cărţi şi din filme, am stat la rând tremurând de emoţie când a apărut un volum nou, am citit pe nerăsuflate cărţile încât mi le confisca mama, am plâns, am blestemat, am râs, am trăit fiecare eveniment la maxim. Şi nu mi-e ruşine să recunosc absolut nimic din toate astea, pentru că vorbesc despre unul dintre romanele mele preferate.

Vă salut generaţie "Harry Potter", Lady Amethyst

P.S: Se pare că nu sunt singura care crede asta! :D:D:D:D:D:D:D Mulţumeeeeeeesc 9gag. Că exişti. Şi că eşti fan Harry Potter. Now and forever.

Unora le place toamna

2011-11-01T20:46:00.000+02:00

Mie îmi place toamna. E anotimpul meu preferat de altfel. De ce? Pentru că toamna e anotimpul dual. După-amieze pline de culoare şi jocuri de lumini versus moina şi spleenul lui Bacovia. Pentru că mă regăsesc constant în alternanţele sentimentale, în melancolia, beţia, nevroza, depresia specifică autumnalului. Pentru că noiembrie e o amintire atât de tristă care mă bântuie şi mă schingiuieşte sufleteşte. Îmi face rău atât de bine...

Mi-e dor de Vlad, acum mai mult ca niciodată.

Lady Amethyst.

Duminică

2011-10-30T20:54:00.001+02:00

Duminică seara e naşpa.

Lady Amethyst.

Sweet Dreams

2011-10-29T15:02:00.000+03:00

"Sweet dreams are made of these
Who am I to disagreee
I travel the world and seven seas,
Everybody's looking for something.
Some of them want to use you,
Some of them want to get used by you,
Some of them want to abuse you,
Some of them want to be abused... heeeee"

Astăzi m-am trezit la ora 11:59, după ce azi-noapte m-am culcat la 4. Nici nu ştiu ce am făcut exact până la ora aia, cert e că am vizionat comedia "The Change Up" şi apoi... Scrubs. Ziceam că m-am trezit. Am luat micul dejunul campionilor, adică Omeran cu Pepsi Twist şi apoi cel mai recent episod din "Supernatural". Aşteptam de asemenea cu nerăbdare apariţia episodului-pilot dintr-un serial nou, "Grimm". Aşa că m-am uitat la el pe nerăsuflate. Mi-a plăcut ideea de poveşti care fac parte viaţa noastră mult prea agitată şi banală. Mă întreba Cici cum de mă pot uita la asemenea "porcării supranaturale". Răspunsul meu se baza pe o argumentare complexă asupra faptului că realitatea în care trăim este de fapt povestea de groază, şi nu invers. De ce nu aş accepta un film cu extratereştri care fumează iarbă, cu creaturi supranaturale vânate de doi fraţi cu sex-appeal, cu zombilici amuzanţi care golesc pământul, cu spirite răzbunătoare care te distrug psihic şi aşa mai departe? Cu ce e mai bună realitatea decât asta? Cu războaie, pestilenţă, violenţă, crime, poluare, comploturi politice, corupţie, prostie, minciuni, trădări şi oameni care nu mai au din ce trăi, dar arată de parcă urmează să vomite raze de soare şi curcubee? Avem suficiente pelicule şi seriale care surprind şi aceste aspecte minunate ale lumii înconjurătoare. Poate că uneori aş prefera să locuiesc într-o lume pustie, post-apocaliptică, decât în sfera asta otrăvitoare. Poate că uneori prefer să tremure fiecare particulă constuituentă a corpului meu la un film horror, decât să zâmbesc fals şi să mă văicăresc unui Dumnezeu care colindă lumea în căutarea unui pahar cu apă. Poate că uneori prefer să plâng la dispariţia îngerului din serial decât să mint că suntem bine şi că "totul va fi bine". Şi atunci lăsaţi-mă-n pielea mea să mă uit la ce vreau pentru că nici voi nu sunteţi nişte sfinţi.

"Ca să ai coşmaruri nu trebuie neapărat să dormi", Lady Amethyst

Contradicţiile de toate zilele

2011-10-28T13:57:00.004+03:00

Umanul din noi ne face deseori probleme. Una dintre ele este foarte bine reprezentată în cazul meu de contradicţii. Egourile mele, fie fetiţele, adolescentele, femeile fatale, furioasele, frustratele, melancolicele etc mă trag în toate direcţiile şi uneori simt că urmează să explodez. Dintotdeauna am fost pe deviza simplă: când e da e da, când e nu, e nu. Acum parcă nu mai e aşa, de fiecare dată când trebuie să fac vreo alegere, nu numai că disec toate posibilităţile până ce creierul meu mă avertizează cu autodistrugerea, tremur la gândul că poate ar fi fost mai bine să aleg altfel.

Aveam plănuit ca weekendul ăsta să merg la ţară. Interese multiple: de la financiare la personale. Şi apoi a intervenit raţiunea şi... realitatea. Chestia asta e ca duminică seara. Duminică seara e naşpa pentru că simţi deja în ceafă ameninţarea lui luni. Miercuri în cazul meu. L121 ştie de ce! Aşadar am luat toate planurile de relaxare şi filmuleţele halucinante cu mine făcând baie în verzişori şi... le-am aruncat de la etajul 2. O să fiu doar eu. Şi teme la texte, sintaxă, gramatică engleză, teoria şi practica limbii şi să nu uităm de minunatele fişe din Gramatica Academiei. Toate astea plus stres egal un post prost plătit de profesoară, cel mai probabil printr-un sat uitat de civilizaţie. Dar cineva trebuie să fie bătaia de joc a unor plozi care vor ajunge nişte lideri la fel de "talentaţi" ca cei pe care îi avem acum. [a se observa frustrarea.]

Poate că printre mormanele de teme voi găsi şi câteva momente pentru mine. Să savurez singurătatea-mi mitică, având în vedere că pacostea de frate-meu se duce la ţară. Poate voi apuca să vizionez şi eu nişte filme. Ce infinit e cuvântul "poate"!!! [care tot 51% NU e.]

Tot în legătură cu contradicţiile... reiau epifania lui JD în legătură cu mult îndrăgitul verb "to want": "I think the problem with most people that want what they can't have is that when they actually get the thing they covet, they don't want it anymore."

Dark and twisty, Lady Amethyst

O joi ca oricare alta?

2011-10-27T22:59:00.000+03:00

Astăzi am avut parte de o zi interesantă și în același timp de o experiență interesantă. Teoretic aveam ore de la 10 pana la 6, dar programul a suferit niște mici modificări. Așadar, pentru a doua săptămână la rând, profa noastră de seminar de literatură engleză... didn't show up! Așa că minunata grupă L121 s-a cărat la cantină, unde a devorat ce a putut. La cursul cu Blumi toată lumea și-a făcut somnul de frumusețe, până ce plictiseala, care e mai contagioasă decât ciuma, s-a instalat în adâncul sporos al oaselor noastre obosite. Eu și Ana ne-am lăsat purtate pe aripile numărării de minute până la cursul de Marii clasici rememorând replici "celebre" scrise pe caietul ei la cursurile precedente. Era să izbucnim într-un râs sălbatic. Dar ne-am abținut. Cu greu. Într-o secvență apocaliptică Ana se întoarce slow-motion spre mine și îmi spune sec: "Vreau să mor!", iar eu îi ofer un răspuns pe măsură: "Vrei banană?". Nu mai menționez cât am râs pe înfundate...

Cursul de clasici a decurs la fel de alert și full of new, awesome and shocking information. Nu vă plictisesc cu Maiorescu, Lovinescu și estetica maioresciană. Vă reamintesc pe această cale că cititul nu ucide, fumatul da. La sfârșit profu ne anunță că poetul Radu Vancu vine să ne spună despre noua lui carte despre Eminescu. Hotărâm să rămânem [de fapt Ana a hotărât pentru amândouă] de dragul profului și al ideii de lansare de carte. N-am mai fost la o lansare de carte de prin a doișpea, când se făceau la Arcuș când se organizau întrunirile alea super care întotdeauna se terminau cu carte cu semnătură sau cu bucuria de a vedea în carte și oase un scriitor mai cunoscut.

Adevărul e că nu mi-a părut rău că am rămas, pentru că s-a dovedit că poetul Radu Vancu e un tip super de treabă, amuzant, carismatic și mai ales, un poet în adevăratul sens al cuvântului. M-a făcut să mă simt insignifiantă cu îmbinările mele puerile de cuvinte. Regret că nu am avut curajul să îl întreb cum pornești pe calea scrisului. Cum treci peste frica enormă de a-ți încredința cele câteva mâzgâleli cuiva care îți poate da un verdict? Cum te aduni de pe jos dacă verdictul va fi unul negativ? Nu cred că voi afla asta prea curând... în plus, oricum, după spusele lui Lovinescu, conform cărora un scriitor scrie zilnic, nici măcar nu aspir la această funcţie.

"Apocalyptic and insane, my dreams will never change", your Lady Amethyst.

The Saints Are Coming

2011-10-19T21:16:00.000+03:00

I cried to my daddy on the telephone,

How long now?

Until the clouds unroll and you come home,

The line went.

But the shadows still remain since your descent,

Your descent.

With a mushy brain, but happy to be alive, Lady Amethyst.

Experiența are mereu ultimul cuvânt

2011-10-18T21:40:00.002+03:00

În 20 și ceva de ani de existență am fost adepta conceptului conform căruia degeaba îți înșiră generațiile trecute, părinții, prietenii, colegii, studenții din anii mai mari povești cu pilde. Bazate, desigur, pe propria lor experiență. Ați observat că treburile astea se povestesc numai când e ceva de rău? Hmm, dubios. În fine. Deci tu stai, auzi, asculți, înțelegi, dar... parcă nu e la fel dacă nu te dai și tu oleacă, așa, de fantezie măcar, cu capul de pragul de sus. Adică, ce vrei să spui, că eu nu sunt suficient de șmecher să fac față, sau cum? Ei bine... Tot Mama Experiență e bossul.

Premisele sunt simple: tema la engleză de dată încă de acum 2 săptămâni. Eu fluierând în minte cântecele idiotice, urmârind cu bale la gură episoadele din serialele mele, râzând de Manu, râzând cu Ana, poftind la poale-n brâu și cer înstelat. În mod evident ecranul se împarte în 2, și în timp ce eu fac într-o jumătate ce am enumerat mai sus, colegele mele, fete conștiincioase și cu capul de umeri, scriau istorie în partea cealaltă a ecranului. Imagine that!

Conștiința mea ambulantă, adică Ana, îmi aduce la cunoștință că mai am câteva zile în care pot să-mi îndeplinesc sarcinile. Eu, căzută din avion. Și așa a trecut weekendul. Și uite așa luni și marți dăi și încearcă să recuperezi ce au făcut alții în 2 săptămâni.

Urmări: bătături îngrozitoare. Nu cred că degetele mele vor mai fi vreodată la fel. Seriously.

Concluzia, dragilor, nu poate fi decât următoarea: experience ~~rocks!~~ sucks! Experimentează primul concert rock, primul sărut, prima beție etc, dar nu experimenta tonele de teme, injectatul în venă etc. Doamne, zici că sunt o babă comunistă!

Sperând că peste ani voi râde de aceste momente, dar mai ales sperând că voi supraviețui mâine, Lady Amethyst.

Asfalt

2011-10-17T20:12:00.000+03:00

M-am lovit de asfaltul sufletului tău
Într-o încercare puerilă de a-ți reda chipul.

Știi tu, toamna are efect anestezic asupra
Fanteziilor cu tine. Și simt că mă sting
Ca o roză schizofrenică. Parfumu-i
Analgezic îmi pătrunde-adânc în oase;
Amorțesc, adorm și te strig. Narcotic îmi erai
Odată, acum ești doar asfaltul de care mă lovesc.

M-am apropiat prea mult de soare
Și-am sfârșit lipită de asfaltul sufletului tău.

În sertarele-amintirilor cu noi se cuibăresc
Fantasme de demult. Ne pierdeam ades
În abisul paradisiac al uitării sfidând absolutul.
Tu voiai să-mi dai eternitate cu buzele-ți
De otravă. Narcotic îmi erai
Odată, acum ești doar asfaltul de care mă lovesc.

M-am înstrăinat de mine să te urmez.
Și-am ajuns doar până la asfaltul sufletului tău.

În plumb și praf, opiu și nori s-a răsfirat
Întregul. Și-am căutat refugii mult prea ireale
Pentru Nimicul din noi. Calmantele-și fac încet loc
Prin venele mele. Narcotic îmi erai
Odată, acum ești doar asfaltul de care mă lovesc.

Dar poate oare sângele meu cald și ruginit de așteptare
Să topească asfaltul sufletului tău?

By Lady Amethyst, 16 octombrie 2011.

Dialog.

2011-10-16T23:00:00.000+03:00

În rolurile principale: eu și Ana...
Plot: încercarea Anei de a mă "converti" la a ține post
Taglines: In a far away land, there lived two friends. One, pious and religious. The other one... not so much.

Andra: si cica tre sa ma spovedesc musai [eu nu m-am spovedit niciodata]

AnA: ti-am zis

AnA: iti aduc mir si ce vrei tu

AnA: si da tre sa te spovedesti

Andra: superb.

AnA: si by the way asta implica post

Andra: la care preot??

Andra: CE!?!?!?!?!

AnA: post

AnA: k nu iti da nik fara post

Andra: pai... n-are el de unde sa stie asta

Andra: glumesc

Andra: ))

AnA: yuppy

AnA: asta inseamna k tii postul?

AnA: are o luna si 2 aptamani

Andra: exactamente

Andra: eu nu stiu ce sa mananc cand nu e post, daramite cand e!

Andra: si daca tin miercurea si vinerea ce-are???

AnA: nu merge asa

Andra: Adios atunci

AnA: andra

AnA: poti sa incepi asa

AnA: si pana la postul mare te obisnuiesti

AnA: sau potii sa tii doar 2 saptamani

Andra: 2 saptamani e un infinit!!!!!

Andra: Ana baby...

Andra: 1. eu nu am tinut post niciodata

Andra: 2. mi-e lene sa gatesc

Andra: 3. dupa cum stii la sf de luna mereu NU am bani

Andra: 4. TRAIESC CU MANU!!!! care e un carnivor get beget

Andra: 5. sunt dependenta de dulciuri

Andra: mai vrei argumente??

Andra: eu sunt un House al dulciurilor.

AnA: sunt dulciuri de post

Andra: mda, cu gust de balegar

AnA: doamne

AnA: in fine

AnA: vedem atunci

Andra: in plus, as slabi maxim. si dupa post m-as ingrasa si mai tare

AnA: uita-te la jurnale

AnA: te rooog

Andra: si as avea tot timpu mood swings

Andra: pai sunt in dilema

Andra: sa ma uit la ep din vamp sau sa ma uit la CD-ul 2 din Crazy, Stupid, love

AnA: uita-te la vampiri

Încă în dilemă, Lady Amethyst.

Bună asta!

2011-10-15T22:28:00.000+03:00

Mulțumesc 9gag, îmi faci viața infinit mai bună!

Crazy, smart, lovable, Lady Amethyst.

Shark Night 3D

2011-10-14T21:43:00.001+03:00

Deși susțin sus și tare că sunt o cinefilă înflăcărată, nu am prea făcut recomandări de filme pe-aici. Adică pe blog, pentru că prietenii și apropiații mei îmi cer sfatul tot timpul cu privire la vizionarea unui film bun și mă pot lăuda că mereu le nimeresc și le recomand câte un film care să le placă. Îmi place să mă consider ca personajul central din filmul "Chocolat", personaj interpretat de Juliette Binoche, care avea un magazin de ciocolată și nimerea mereu delicatesele preferate ale clienților ei. Așa fac și eu cu recomandările de film. Și promit că o să fac recomandări de-acum înainte mai des pe blog :)

Revenind la titlul postării... am mers azi la cumpărături, și cum ne învârteam noi pe-acolo ne gândim să vedem ce filme rulează la Cinema City. Asta după ce umblasem prin Bershka și Pull&Bear etc. Ce să-i faci? Așa-s frații mai mici... În fine, nimerim exact la 17:15 pentru ca exact în 5 minute să înceapă thrillerul cu sânge, trei rânduri de dinți, tineri naivi și... ochelari 3D. Am zis că nu putem rata rechini în 3D, deși nu mă așteptam la cine-știe-ce film.

După o oră jumate în care am tresărit totuși o dată, la scena înhățării din salt a unuia dintre personaje, am zis că merita și nu prea filmul. 40 de lei mi s-a părut cam mult... dar măcar am rămas cu imaginea superbă a unui rechin imens ce se îndrepta nemilos către mine.

Dacă ar fi să mă întrebați de plot, personaje, ending etc... Nu pot să vă dezvălui decât că dacă sunteți fani ai filmelor cu sânge, pierdut de membre, personaje care mor pe rând etc nu o să vă surprindă nimic. Nota mea pentru acest film este... 6.

With a sharky smile, Lady Amethyst.

P.S: "Azi s-a așezat lângă mine în tramvai 'Mama Bunăciunilor'!" [Manu]

Continuarea seriei "euxinism"

2011-10-13T21:30:00.000+03:00

Acum ceva timp, pe vremea bună când Diabet mai posta pe blog, și de asemenea împărțeam aceeași căsuță virtuală, vă povestea cu frustrare debordantă cum la un apocaliptic test la geografie a fost prima oară în viața noastră când nu am știut semnificația unui cuvânt. Premieră absolută.

Urmărind emisiunea concurs "Vrei să fii milionar?" a fost a doua oară în viață când nu am reușit să deduc în niciun fel înțelesul unui cuvânt. Sunteți pregătiți? HUDUDOI. Întrebarea pentru sărmanul moșuleț, foaaaaarte simpatic de altfel era ceva în genul: cum se numește vasul de lemn înalt în care se bate smântâna pentru a obține untul, pentru ca variantele să fie covată, mai, putinei și... și hududoi. Prin excludere am rămas și eu, exact precum concurentul cu variantele din urmă. Dar de unde să știu ce înseamnă hududoi?!

Așa că, pe aceeași deviză, foarte educațională de altfel: cum învățăm un cuvânt în fiecare zi, iată definiția hududoiului, conform DEX-ului: vale strâmtă și adâncă. Este de altfel un regionalism, așa că, până la urmă, eram puțin îndreptățită să nu știu! :P

Mi-e dor de Bunoc, Lady Amethyst

Din "Preferate"

2011-10-12T11:41:00.000+03:00

"E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini și mor și-n mine -
Ș-au fost atît de viață pline,
Și azi se sting așa ușor.

În tot, se simte un fior.
O jale e în orișicine.
E vremea rozelor ce mor -
Mor în grădini și mor și-n mine.

Pe sub amurgu-ntristător,
Curg vălmășaguri de suspine,
Și-n marea noapte care vine
Duioase-și pleacă fruntea lor... -
E vremea rozelor ce mor."

Cunoscătorii știu cine, Lady Amethyst.

Album

2011-10-11T22:13:00.000+03:00

Cu nostalgie, Lady Amethyst

Faze... ca-n filme!

2011-09-19T12:15:00.000+03:00

Nu ştiu dacă am mai spus sau nu, dar în ultimul timp am tot vizionat filme horror. Nu, nu a fost niciunul care să mă sperie atât de îngrozitor ca să nu mai dorm sau ca să am coşmaruri etc. Adevărul e că Alex mi-a fost ghid şi mi-a indicat nişte filme chiar reuşite, deci meritul e al lui.

După horror am zis că merit o porţie de comedie, aşa că am vizionat noua comedie, "Bridesmaids". Mi-a plăcut foaaaarte mult, chiar m-a distrat la maxim şi poate că şi din cauza faptului că m-am văzut pe mine în rolul singuraticei domnişoare de onoare interpretate de Kristin Wiig. Sper să nu păţesc în veci ceea ce au păţit ea şi prietena ei cea mai bună, pe care eu o şi băteam pe lângă chestiile pe care i le-a zis şi stricat la petrecere. Nu vreau să intru în detalii pentru că prefer să nu vă stric fimul. Mai bine vizionaţi-l!

Am scos de asemenea cele două sezoane din "Samantha Who?", mişcare ce s-a dovedit a fi una reuşită. E un serial de comedie drăguţ, numai bun pentru nopţile de vacanţă. Voiam să povestesc despre o fază care mie mi-a plăcut foarte mult. Evident că va place şi fetelor, că doar deh! E vorba de unul dintre şefii Samanthei, personajul central care are amnezie retrogradă, care o cere în căsătorie cu un ditamai inelul cu diamant. Ea îi mărturiseşte că nu ştie cine e din cauza accidentului de maşină suferit, iar el pare că se resemnează. În aceeaşi seară, când Sam ajunge acasă îl găseşte pe şeful ei cucerindu-i părinţii. Faptul că şeful ei e interpretat de Timothy Olyphant contează pentru că eu personal îl ador pe tip! Când Sam îl conduce până afară, el o întreabă dacă a văzut zăpada de când e amnezică. Ea spune că nu, el pocneşte din degete şi... începe să ningă. How awesome is that?? Să mai spun de faptul că la sfârşitul episodului o vedem pe Sam pe canapeaua din sufra înconjurată de tot felul de buchete geniale de flori? Sau că el vine cu limuzina după ea şi ea îi spune că trebuie musai să ajungă undeva, aşa că el coboară spunând că se va plimba în timp ce şoferul lui o va duce oriunde trebuie? Şi eu vreau!

Întrebarea de final e cam aşa: oare chiar numai în filme se întâmplă lucrurile astea? Oare e atât de greu să oferi flori persoanei iubite? Oare a murit gentleman-ul veritabil? Cu toate aflăm răspunsul la întrebarea asta zi de zi.

Waiting for Prince Charming, Lady Amethyst.

Noutăţi... vechi

2011-09-13T13:05:00.001+03:00

Nu, nu am murit. Trăiesc, dar trăiesc degeaba. Nimic din ceea ce-mi propun nu-mi iese, aşadar de-acum înainte nu o să-mi mai trăiesc viaţa planificând, pentru că pierzi timpul făcând şi asta. De-acum o să mă hotărăsc în ultimul minut ce o să fac de revelion, sau pe cine o să vizitez vara, sau ce o să comand la cină etc. Prostii din astea care par minore, dar care totuşi te afectează. Pentru că timpul trece, şi nu în favoarea noastră... Poate că de fapt m-am minţit singură că nu vreau să înceapă noul an universitar. Poate că şi eu îl aştept în sinea mea. Să plec, să scap, să evadez. Să mă izolez de toţi şi de toate. Mi se aducea la cunoştinţă că m-am înstrăinat şi că nu mai ştie lumea ce fac. De ce nu mai ştie? Că nu am facebook? Am acelaşi număr de telefon din clasa a şaptea. Caz clasat.

În cu totul altă ordine de idei şi pe un ton jovial şi autoironic... cât de prost să fii să-ţi întorci unghia şi să se învineţească super fără să o poţi folosi pentru două zile, şi apoi, când îţi mai trece chinul, să o dai peste cap iar? Pe ACEEAŞI! Nu doresc nimănui acest fel de experienţă. Bine nooo, poate lu Messi puţin!

Din categoria "Travian Anonymous" [sintagmă pe care nu mi-o însuşesc, nu-mi aparţine] face parte şocul zilei la vederea unor minunate sate aproape distruse. Ce să-i faci, aşa e-n travian: te chinui, merge bine, şi apoi se trezeşte un marţafoi să te atace la 5 dimineaţa. Mă plâng pe blog ca să exorcizez demonii...

Duritatea ametistului este 7, Lady Amethyst

Toamnă în noi

2011-09-03T12:31:00.001+03:00

"A venit, a venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva
Cu umbra unui copac sau mai bine, sau mai bine cu umbra ta..."

Pentru totdeauna autumnală, Lady Amethyst

Despre cafea

2011-08-25T15:18:00.000+03:00

Care e de fapt și în fond treaba cu cafeaua? Cafeaua e ca și sexul și țigara. Adică dacă toată lumea o face... de ce n-aș face-o și eu? Nu sunt fanul cafelei, niciodată nu am fost. Nu sunt ca mama, care dacă de dimineață nu bea cafea e ca o bombă cu ceas. Sau ca Diabet, care bea nenumărabile cafele pe zi. În clasa a doișpea nu bea decât una pe zi, dar cana respectivă avea un litru. No comment. Și da, eu mă duceam cu sfânta cană de ness la ore. Că doar nah, diminețile nu-s de mine. Dar nici nessul ăla nu mă împiedica să alunec în fantezii cu Hypnos.

Și atunci care e farmecul cafelei in facto? Gustul? Neah. Mai bine beau aqua clara. Adică apă chioară. Faptul că te împiedică să adormi la liceu/facultate/slujbă? La mine nici efectul ăsta nu-l are. Faptul că merge cu o țigară? Stupid.

Cafeaua e de fapt un drog. Ceva fantezist de care fiecare se agață sau nu. Bunica mea nu are voie cafea. Și totuși o bea. E "her precious".

Eu, care momentan beau o cafea cu scopul de a nu adormi diseară la meci, susțin ceaiul. Și fie că e vorba de ceai verde, negru sau de specialitatea de Wildkirsche de la Julius Meinl, pe care personal o ador, ceaiul câștigă indubitabil bătălia cu cafeaua cea de toate zilele.

Cine nu se cafelește cunoaște, Lady Amethyst.

P.S: Forza Steaua diseară. Și celorlalte echipe românești le țin de asemenea pumnii.

Din vacanță

2011-08-12T10:59:00.001+03:00

Nu știu ce-aș putea spune nou față de ceea ce s-a spus până acum despre vacanțele din România: am sperat să nu fie așa pentru că am decis de ceva vreme că la câte critici se aduc non-stop acestei țări și oamenilor care o populează, nu mai trebuie să vin și eu să arunc cu... noroi. Dar nu pot.

Premisele sunt simple: vacanță de o săptămână pe litoral. Sună bine. Și totuși a fost întâlnirea cu marea care m-a scârbit cel mai tare. M-a făcut să mă gândesc la vacanța de aproape trei săptămâni din Amsterdam de acum doi ani. Contrastul e mai mult decât evident: o fi România frumoasă, dar pălește comparată cu oricare alt stat, care nici măcar nu are ieșire la mare, datorită oamenilor care mi-au dovedit în câteva zile că nesimțirea, mitocănia, trivialitatea și prostul-gust sunt la putere.

Să începem cu incompetența unor șoferi. Eu chiar NU le-aș da unora permisul de conducere după motto-ul: "Tu nu vezi ce față de maniac ai?". Și totuși trec printr-o evaluare psihologică?! Peste poate! Maniaci ai vitezei, tupeiști care se bagă brusc în fața ta la semafor, șoferi de camioane care nu te lasă să treci... și poate omit câțiva. Continuăm la hotel, unde menționez doar în trecere încurcătura cu camerele. [Nici până acum nu se știe a cui a fost vina -> trăsătura națională a românilor] Urmează așteptarea prelungă pe holuri pentru că stimații turiști care trebuiau să predea camera... abia se întorceau de la plajă. Menționez că eu am rău de drum lung, așa că abia stăteam, nu așteptam decât să mă întind. Și pe jos chiar.

După un timp ne instalăm în cameră. Bucuria mea a fost că stăteam doar la etajul unu și prin urmare nu aveam nevoie de lift. Spun asta pentru că acum doi ani eram cazați la etajul opt și niște mojici luau liftul pentru a urca până la etajul unu. Serios? Și să fim sinceri, nu aveau cum să fie toți cei de la etajul unu niște băbăciuni mumificate, ca să aibă nevoie de lift permanent.

Despre ce să vă mai spun? Despre plajă, evident. Tata se ducea de la ora șapte fără pe plajă și abia găsea loc. [Și nu, nu am fost la Mamaia, ci la Eforie Nord.] Nu asta era ideea. Observația care voiam să o fac este următoarea: înafară de faptul că unele creaturi veneau la ora zece pe plajă cu chef de scandal pentru ocuparea unui loc, se înghesuiau apoi pe culoarele lăsate pentru circulație. În ce idiom să te înțelegi cu asemenea specimene? Când o să am un răspuns la această întrebare voi fi liniștită. Apoi mai e problema resturilor. Cu alte cuvinte a gunoiului. Pentru că fie mănânci un porumb fiert, fie o înghețată la pahar, fie bei o bere, gunoi rămâne. Și nu sunt puțini cei care își strângeau impetuos catrafusele și lăsau în urmă, pe nisip, resturile de mâncare. Adevărul e că era deosebit de dificil să le duci la un coș de gunoi. Efort supraomenesc, dom'le! Să mai spun de mâncatul de semințe și SCUIPATUL de coji pe plajă? Nu mai spun de vocabularul pestriț al turiștilor...

Și atunci ajung să mă contrazic singură, eu care îi blamam pe cei care îți iau tălpășița către "Țările calde", vorba aia. Și Puya, prietene, cred că ar fi timpul să te oprești în a scoate melodii extraordinar de comerciale în care să cânți despre cum limba românească va ajunge una la rangul englezei. Nici pe tine nu am de ce să te blamez, știi cum să-ți faci banii. Indiferent de ce tâmpenii cânți.

În final, întrebarea de 100 de puncte... O fi atât de greu să fii civilizat? Să strângi din urma ta și să te comporți ca un om, care cică e superior animelelor prin rațiune. Oare așa o fi? Eu, personal, nu mai fac diferența.

Fără cuvinte, Lady Amethyst

P.S: Fără cuvinte - BUG Mafia.

Nu am chef azi...

2011-07-31T10:29:00.000+03:00

Dacă vă întrebați de ce nu am mai scris de ceva timp pe blog nu e din cauză că am fost răpită de extratereștri sau că nu am avut timp etc etc. Adevărul e că ultima lună am petrecut-o la țară, în compania bunicilor mei. Și acolo abia am semnal la telefon, darămite internet.

Am ajuns zilele trecute acasă, adică în Sepsi. Am ieșit de câteva ori... orașul mi s-a părut străin și neprimitor. Dar mai ales schimbat. Poate că e de vină impactul marelui oraș asupra mea. Sau poate m-am înstrăinat eu. M-am întâlnit cu Mădălin și până să nu spună el că nu m-a mai văzut de ceva timp nu am avut revelația că de cele câteva ori când am mai trecut prin Sepsi nu am ieșit, nu am socializat, așa cum, teoretic, se cuvine. M-am complăcut în a sta închisă în casă, sau a ieși noaptea cu 2-3 prieteni. Urât din partea mea, nu? Știu, dar mai trist e că abia acum realizez.

Ideea e că nu am o stare de spirit extraordinară. Sunt apatică, fără viață, fără chef, fără inițiativă și idei și chef de ieșit în oraș. O singură dată am avut și eu chef să ies cu un prieten, dar nu am putut da de el. Amin.

Azi vine Diabet. Nu am mai dat ochii cu ea din aprilie. Poate ea reușește să îmi readucă pofta de viață în cele câteva ore pe care le avem la dispoziție. Pentru că luni plec la mare... fără chef. Eu, care divinizez marea, nu am chef. Absurd. Ar trebui să fie ilegal să mergi la mare fără chef. Jeg sentimental...

Și mie mi-e dor de tine, Ana. Și o să-mi fie dor de Radu care pleacă să facă înconjorul lumii pe vas.

Aceeași, și totuși mereu alta, Lady Amethyst.

Amintiri

2011-06-24T21:40:00.001+03:00

Ascult cum ploaia se întoarce-n viața mea

Totul e-n umbră de când nu mai ești în ea
Sub norii care mă-nconjoară ca un zid
Te strig...oare m-ai auzit?

REFREN:
Și vreau să uit
Rup pozele, pierd visele
Astazi mă rup de toate
Eu nu mai cred minciunile
Trădările să le iert nu se poate.
Și toate nopțile și orele
Când te chem sunt departe
Ai fost doar o parte din dragostea mea.

Je me rappele combien de fois tu étais belle
Je me rappele toi,ma marguerite,mademoiselle
Tout ton amour,n'étais que pour moi
Tout mon âme ne se refugiait que dans tes bras

Nimic nu pare alb sau negru-n lumea mea
Tot ce-a fost simplu ai lăsat în urma ta
Ascult pereții reci și goi
Ce păstrează vocea ta
Și mă-ndeamnă să vin la ea

REFREN:
Și vreau să uit
Rup pozele, pierd visele
Astăzi mă rup de toate
Eu nu mai cred minciunile
Trădările să le iert nu se poate
Și toate nopțile și orele
Când te chem sunt departe
Ai fost doar o parte din dragostea mea.

Je me rappele le jour ou l'on c'est connu,
Comme si c'était hier
Ton coeur,était le mien
Mon coeur,c'est vrais je t'appartiens
Je me rappele aussi le jour ou je t'ai quïté

You

2011-06-09T20:49:00.000+03:00

"I'll keep you locked in my head, until we meet again"

P.S: Tu eşti printre noi, iar eu nu am aripi. Şi mi-e atât de dor de tine, Vlad...

Joi de coşmar

2011-06-05T14:34:00.000+03:00

Sunt perfect conştientă că astăzi e duminică, dar eu voiam neapărat ca minunata zi de joi să rămână posterităţii. Premisele: joi de la ora opt aveam examen la fonetică engleză. Secretul pe care nu trebuie să îl spuneţi nimănui e că eu la cursuri nu am călcat. [partea bună e că o ştiam pe profă de la seminar, spre deosebire de profa de la pedagogie, a cărei mufă îmi era total necunoscută]. Aveam o ditamai cărţoaia [ăia de la xerox mi-s prieteni deja şi se îngrozesc când mă văd cu braţele pline de cursuri. pe de altă parte îs happy că le umplu buzunarele. o să revin cu un post pe tema asta] şi numai nechef. În prealabil ratasem examenul de la pedagogie. Nu ştiu nota, dar oricum e dezastru pentru că ştiu ce-am scris.

Îmi fac curaj şi o sun pe Ana. Asta se întâmpla pe la cinci după-amiaza. Până să vină baby m-am uitat la un episod dintr-un serial. Să mă calmez. Ajunge baby şi plonjăm în studiul vocalelor scurte, lungi, a consoanelor velare şi alveolare, a teoriilor asupra foneticii ş.a.m.d. După două ore comandăm pizza, care a venit după alte două ore în care noi am avut crize de exasperare, de bucurie că ştim ceva, de nervi, de plâns, de râs etc. Zici că-s stările contradictorii dintr-un poem cu îndrăgostiţi! Înfulec un sfert de pizza şi spun că nu mai pot [era o ditamai pizza fârtate!] După ora două noaptea intru glorioasă pe mess într-o scurtă pauză, n-aveam eu treabă. Ana lângă mine flecărea cum că nu ştie nimic şi la fiecare două replici folosea referenul "cry cry cry" sau "die die die" cântate pe ritm de Oceanna.

Ne culcăm pe la trei numai după ce Ana a pus ceasul să sune la şase jumate. La şapte şi ceva Ana intră speriată/ grăbită/ ameţită/ foarte somnoroasă la mine în dormitor ca să declare simplu: "Andra, e şapte!" Eu sar buimacă din pat. Ei bine, ştiţi scenele alea din filme în care X e în întârziere şi face totul deodată? Joi dimineaţă aşa a fost, ca într-o comedie hollywoodiană: nu tu spălat meclă, dinţi, nu tu machiaj, nu tu pieptănat, ci luat la repezeală prima pereche de pantaloni, un tricou şi încălţatul cu sandale în timp ce încercam să mestec nişte pizza. În schimb, oricât de în întârziere am fi fost, pe un fundal oferit de Ana care îşi dădea ochii peste cap, eu m-am dat glorios şi repede cu parfum. Femei!

Am ajuns înaintea profei. Evident că toate locurile, înafară de primele două rânduri erau ocupate. Eu nu înţeleg, vă duceţi acolo de la cinci dimineaţa?! Ne-am aşezat glorios în faţă şi am făcut cinci subiecte din şase. Evident că am făcut faza cu scris corect, apoi tăiat şi scris o prostie. Că nu aş fi EU.

Plecat spre casă terminate. Ana mă cinsteşte cu Redd's şi profiterol. Mai aveam puţin şi ne dezmembram amândouă de nesomn, de stres, de oboseală, de grabă. În ceva mai mult de-o oră trebuia să plecăm spre gară. Eu am înfulecat un somn de-o oră. Ăla rai! Evident că am întârziat la gară, dar am prins trenul şi, ca niciodată, nu erau locuri. Aşa că am stat pe coridor, la geam, ca două boschetare. A fost amuzant primele cinci minute. Apoi ne-au amorţit picioarele şi ne vâjâia capul. După o oră am găsit locuri. Raaaai!

Nici nu ajung bine în Bârlad că mă sună baby. Luasem şapte la folclor. Asta veste super. Nu pot să zic că am fost dezamăgită, dar speram la un opt. En fin... După moţăiala aiurea pe unde prindeam, la ora opt m-am pus în pat şi până dimineaţă am dormit neîntoarsă.

Abia aştept să termin sesiunea, Lady Amethyst.

Versus

2011-05-31T23:46:00.000+03:00

Sunt convinsă că aţi avut cu toţii momente de cumpănă în viaţă. Când a trebuit să alegi dintre două rele răul mai puţin rău, sau dintre doi tipi care se ţin după tine pe ăla mai şmecher, sau dacă să cumperi o pereche de pantofi sau să mergi la film, sau dacă să înveţi la pedagogie sau să te uiţi la un super-serial etc. Înţelegeţi desigur că pentru noi fleacurile astea sunt adevărate drame. Dar ce se întâmplă atunci când chiar dai peste nişte răscruci de drumuri care îţi vor decide viitorul? Şi nu numai atât: ce vei face când vei avea de ales între a face ceva ce îţi place sau a face ceva care să îţi asigure pâinea cea de toate zilele?

Cu toţii avem dilemele noastre. Şi cu fiecare zi care trece el par că se hiperbolizează şi timpul ne sufocă. Şi atunci alegerile noastre reflectă timpurile de rahat în care trăim. Pardon. Şi nu prea. Ideea e că nu ştiu ce vreau, ce ar fi mai bine atât pentru mine, cât şi pentru ceilalţi, nu ştiu cum să fac să închei atâtea capitole lăsate neterminate de prea mult timp. Prea mult timp şi mult prea puţini bani. Nu mai zic nimic de jegul sentimental.

Pentru că cei care au urmărit şi apreciat "Slumdog Millionaire", capodopera lui Danny Boyle, vor înţelege mai bine utopica mea comparaţie a imaginii unei mâini glorioase ieşind din rahatul existenţial cu o poză nepreţuită, cu singura mea veste bună pe ziua de azi: că nu scriu degeaba, dar mai ales că nu scriu prostii şi că am talent, Lady Amethyst.

P.S: Mâine dacă nu uit postez poza cu "tatuajul" pe care i l-am aplicat azi lu' Vlad.

La sfârşitul curcubeului

2011-05-29T16:15:00.001+03:00

Cred că putem cu toţii declara că a venit vara, că Barcelona merita trofeul Cupei Campionilor, că nu sunt bani şi că uneori ne săturăm să trăim.

Mâine am două examene, unul după altul, că doar aşa e frumos. Astăzi, în timp ce aşteptam cu Ana pachetul de la mama cu sandalele vieţii şi rochiţe am realizat că e ceva în neregulă cu mine din moment ce sunt prea calmă. Şi nu, nu e cazul să afirmăm că sunt prea tunată cu informaţii, că nu sunt. Poate că e calmul dinaintea furtunii, căci furtună va fi la literatură engleză veche etc. Sublim chiar! De ce nu putea să ne dea orice din opera lui Shakespeare? Neah, ăla e prea uşor, voi sunteţi genii, luaţi d-aci Beowulf şi riddles şi Chaucer... dar eu sunt calmă.

Am toată săptămâna examene, nu e problemă. Problema e când nu ai tupeu să le spui alor tăi că îţi mai trebuie bani de facturi care la tine nu au ajuns, dar pe care trebuie să le plăteşti. Atunci ce faci?

Şi întrebarea care se ridică deasupra mea odată cu trecerea zilelor de sesiune este: ce fac eu vara asta? Vreau să muncesc ca tot omul pentru un ban. Pentru că... "winter is coming", pentru cunoscătorii genialului "Game of Thrones". Şi cine îţi dă un loc de muncă acum? Where do I sign up? Uite cum defaimăm piţipoancele care nu pun mâna decât pe mârlani. Mârlanu' cu banu'. Şi poate că nu sunt toţi mârlani. Iluzii, vorba aia...

Looking for a job, Lady Amethyst [yeah, ladies work too! :P]

P.S: "N-ai înţeles, pe ăla nu-l cheamă Puyol, îl cheamă Muiol." [Cici...]

Truly, madly, deeply

2011-05-27T00:02:00.000+03:00

You're always here. You've been always haunting and hunting me. You've made me feel insecure, you made my entire skin shiver just by looking at me, you made me wanna lose myself in you, in your memory. You made me think that I was inlove with you and then you disappeared. You entered through a door in my mind, and you exited through a window.

And I tried to pick up the pieces. I enjoyed every kilometer that made me feel away from you when I was running to hide. But you were always there, singing "Come out, come out wherever you are". And I would always come out and be your victim because the darkest corners of my mind are yours. That's where you live, that's where you breath me in from.

Sometimes I wish I could come after you and tie you to a chair. And draw a big, big smile on your face. With a knife. And I would ask you: "Why so serious?". You would laugh and say: "I know the password, my love". My evil smile would fade away as you would free yourself saying: "I'll be your dream, I'll be your wish, I'll be your fantasy..."

And I can still remember your eyes, your hands, see, I had a thing for your hands because you used to have soft, delicate hands. Your image still lingers in my mind. And I wonder: will I ever be free of you? Do I want to be free of you? What would have been my life without your spectrum in it?

You're my relapse, my muse, my nightmare.

"We'll always have Paris", Lady Amethyst.

A venit şi ploaia.

2011-05-26T14:21:00.000+03:00

Cu toţii folosim expresia "a venit şi soarele pe strada mea." Azi o să folososesc expresia "a venit şi ploaia pe strada mea", după atâţia ani de secetă. Mă refer la câştigarea Cupei României, la venirea unui trofeu pe Ghencea după atâta timp.

Iniţial nu am vrut să mă uit la meci. Nu am avut un presentiment bun, aşa că am zis să mă feresc de altă dezamăgire. Dar tentaţia a fost prea mare, aşa că nu am avut de ales. Ştiţi zicala: cea mai uşoară metodă de a scăpa de o tentaţie e să-i cedezi.

Nu vreau să fac o cronică a meciului pentru că sunt mult prea fericită şi probabil că aş fi foarte subiectivă. Oricum, trebuie să fac nişte remarci personale: eu cred că Steaua a jucat mult mai bine decât echipa adversă, rivala eternă, autogolul nefericitului de la Dinamo a fost... jenant, dar se întâmplă şi la case mai mari, Torje a dat clasă fetiţelor care plâng când li se refuză cumpărarea unei păpuşici cu un preţ exorbitant, iar Borcea mângâiat de Becali... imaginea serii. Ah da, curiozitate: ce căuta Vadim acolo?!?!

E un sentiment foarte foarte intens să vezi echipa pe care o încurajezi de când ai ştiut ce e aia fotbal ridicând un trofeu mult dorit. Aseară Steaua mi-a făcut o surpriză plăcută câştigând cupa, în ultima vreme toate din echipele pe care le susţin trecând printr-i criză profundă. Cred că a încuraja, susţine, dar mai ales a iubi o anume echipă de fotbal e ceea ce dă fotbalului savoare. Pentru că ceea ce simţi când echipa TA câştigă sau pierde e un sentiment mult mai profund decât acela pe care îl ai când te uiţi la fotbal "pentru că se joacă frumos".

Să fim serioşi: doar nu era ca trofeul să fie înmânat de legenda noastră vie, Emeric Ienei, dinamoviştilor! Cupa a fost oferită de un stelist unui stelist. Perfect logic.

Să vină şi SuperCupa în Ghencea, Lady Forever Roş-Albastră, Amethyst.

P.S: Deşi succesul de ieri seară nu va fi înregistrat sub conducerea lui Cosmin Olăroiu, orice suporter ştie că dacă nu era el, nu obţineam acest trofeu. E o situaţie unică în Ghencea: atât jucătorii, cât şi conducerea, dar mai ales fanii îl vor ca antrenor pe Olăroiu. Şi de ce n-ar fi aşa? Ultima performanţă a Stelei a fost înregistrată sub bagheta lui, ca să zic aşa. Aşadar, asemeni mesajului dedicat de marcatorul super-golului din lovitură liberă, Nicolae Dică, antrenorului său, iată: OLI NU PLECA, GHENCEA ESTE CASA TA!!!!!

Cu Ana şi Vlad

2011-05-24T22:53:00.003+03:00

Astă seară a fost spumos. My partners in crime, respectiv Ana şi Vlad au venit în vizită cu un scop înalt. Vlad trebuia să intre în lumea bună a Feisbucului. Eu am zis că nu mă bag, nu mă pricep. Ana îşi dă ochii peste cap şi îl întreabă pe mediocru de unde îi pune ea poze pe profil de pe laptopul meu. Eu deja râdeam cu lacrimi pentru că la MTV era ceva gen Backstreet Boys Best Of. Şi erau clipurile alea vechi şi lame pe care toate fetiţele cu codiţe le adorau şi salivau pe monitor. En fin...

Îl întreb pe Vlad de ce vrea să îşi facă un banal cont pe cea mai frecventată reţea de socializare, iar el se întoarce spre mine şocat şi mă întreabă retoric: "TU nu ştii de ce?" Ana răspunde cu straight face: "Nu, numa' mie mi-ai arătat." Atunci preia comanda laptopului meu şi butonează ceva pe-acolo, ca apoi să îmi arate scopul suprem al întânirii noastre: să dea like unei piţipoance "buuuune" de pe site-ul FHM. Eu rămân proastă. Nu, nu tablou, proastă. Mă gândeam la ce s-a ajuns în secolul vitezei...

După ce ne-am chinuit cu copy/paste pentru a introduce cifra opt [paranteză: nu, de pe tastatura laptopului meu nu pot tasta cifra asta. posibil pentru că l-am buşit sau pentru că am vărsat ceai pe el. I will never know.] şi ne-am strors creierii pentru a-i completa junelui în călduri secţiunea de "I like", sau ceva de genu', am asistat la contemplarea unei galerii formate din personalităţi care-mai-de-care, pizdulici care au stârnit interesul lui Vlad fie prin boiala feţei sau fusta scurtă, fie prin zâmbetul pervers sau invitaţia nescrisă de pe chipul lor neasemuit de... machiat.

Îi cinstesc pe musafiri cu o vişinată de la mama ei, făcută de bunicul meu, şi închinăm pentru noi. Tura a doua am zis că tre să fie musai pentru mine. Ana se grăbeşte acasă aşa că îi promit că o conducem. Eu cu gândul la noaptea precedentă, în care m-am cinstit singură [muzică bună şi vin alb. And nothing else matters...], Vlad cu gândul la noaptea precedentă în care s-a bucurat şi nu de efectele halucinante ale unei plăceri vinovate, iar Ana râdea de noi, probabil cu gândul la... era să scriu un nume. No further comments că mă învineţeşte.

Iaşiul e înmiresmat. E plăcut şi numai bine pentru o plimbare. În faţa blocului Anei decidem să mai stăm oleacă, aşa, la o şuetă. Ne-am luat de viaţa lu' Vlad, care vorba aia, e dinamovist. Apoi ne-am contrazis pe tema sexualităţii lui Pique şi am discutat pe marginea subiectului: "Dacă ai avea oportunitatea să alegi pe cineva din toată lumea, cu cine ţi-ai împărţi viaţa?". I-am zis Anei că dacă s-ar include şi celebrităţile aşa alege un fotbalist. Ghici? Eh na. Şi am adăugat melancolică: "Dacă nu s-ar include şi VIP-urile... aş alege greşit. Conştient."

Nu mi-ar plăcea ca visele mele să se împlinească la o bătaie din palme, Lady Amethyst.

P.S: Îmi place foarte mult piesa Hollywood Hills a celor de la Sunrise Avenue. Merită să o ascultaţi dacă n-aţi auzit-o.

După

2011-05-23T20:50:00.000+03:00

Ne naştem, creştem, trăim şi murim cu teama asta. Cu frica cuvântului fatal... "după".

Ne întrebăm ce va fi după ce mă va săruta, a doua zi după sex, după ce trag primu' fum în piept, după ce voi termina liceul, apoi facultatea, după ce mă voi căsători, după ce voi face primul plod etc. Şi mie mi-e frică de cuvântul ăsta. Sunt terifiată. Dintotdeauna am fost. Şi dintotdeauna "Carpe diem" mi s-a părut o prostie din punctul ăsta de vedere. Bine, bine, "Carpe diem." Şi DUPĂ?

Noi nu ascultăm manele. Iată magia cuvântului: după două sticle de vin toată lumea are valoare, duşmani şi chef de chef.

Noi nu furăm. După ce vedem cum ne mor plozii de foame... nimic nu mai e imoral. Mi se pare logic într-o oarecare măsură. Pe de altă parte... prezervative??

Noi nu minţim. După ce vezi ce are vecinu', inventezi case la mare, conturi utopice şi femei 90-60-90/ bărbaţi cu pătrăţele ca Alex Velea care-ţi fac toate poftele.

Aţi înţeles la ce mă refer. Întrebarea mea răsare retoric: dacă ne e teamă de ceea ce se întâmplă după, când şi mai ales cum ne trăim viaţa? Oare am greşit când m-am gândit la "după" mai întîi? Nu voi şti niciodată, nu?

Pentru că după două pahare de vin ciocnesc cu Dumnezeu, Lady Amethyst [hai că nu e blasfemie.]

P.S: Aştept vacanţa. Aştept să sărut marea, marea mea dragoste. [ce clişeu! :))]

Nopţi prea lungi

2011-05-20T23:15:00.001+03:00

Titlul e de fapt o minciună şi ba: minciună pentru că mie îmi place să dooooorm. Poate că prea mult. [poate e întotdeauna 51% nu.] Şi adevăr pentru că uneori, iarna, simţi cum întunericul orei 17 te copleşeşte, te sufocă.

Ştiu că nu am mai postat de ceva timp. N-au trecut luni de zile, dar pentru un blogger "adevărat" să nu scrii zilnic cred că e o încălcare a unei legi primordiale... nescrise. Şi totuşi arhicunoscută. Şi ce-aş putea să vă spun?

A. Că nu am bani? Asta nu e o noutate, eu nu am niciodată bani. Note to self: trebuie să mă obişnuiesc cu statutul de student. Ironia sorţii? Nici când eram la liceu nu aveam bani! Culmea dom'le!

B. Că paradoxal, deşi îmi place vara mă enervează teribil faptul că trecerea de la frig la caniculă s-a realizat atât de brusc încât nici prin gând nu mi-a trecut ultima dată când am fost acasă [săptămâna trecută in facto, dar nu aruncaţi cu pietre în mine: nu am anunţat pe nimeni pentru că am stat foarte puţin şi am stat numai la Pădureni] să îmi iau sandalele?

C. Că am intrat în presesiune şi că deşi sesiunea începe abia în iunie eu am mai mult de jumătate din examene până atunci? Viaţă de student, dom'le!

D. Că în ultima vreme m-am uitat numai la drame şi că am plâns ca un copil la vederea unui căţeluş mort? Comparaţie morbidă, Ana o să mă certe.

E. Că vreau să muncesc vara asta şi că prietenii mei mă cheamă la mare? Vai şi cât de dor mi-e de mare, uneori am impresia că pot gusta mirosul sărat de mare. Dar e o iluzie.

Nu am nimic nou de împărtăşit. Nu am inspiraţie. Vlad tocmai m-a informat că în noaptea asta e sf lumii şi m-a întrebat dacă sunt pregătită să-mi întâlnesc Creatorul. [De ce am senzaţia că fraza asta sună porno??] I-am zis că sunt pregătită să mă bată la fund cu băţul şi să mă lase în pace. N-am dat în cap la nimeni. Încă. La propriu, adică. Râd singură. Vlad are planuri, dar nu vă spun, vă las să vă imaginaţi. Hint? Implică plăceri. De tot felul.

"Apocalyptic and insane, my dreams will never change", Lady Amethyst.

P.S: Banal, dar... tu cum ţi-ai petrece ultima zi, înainte de apocalipsa mult temută?

Primul interviu

2011-05-10T21:28:00.000+03:00

Tocmai ce am dat primul interviu din viaţa mea. Interviu pe bune adică, pentru că dintotdeauna am formulat întrebări în minte şi răspunsurile le dădeam vorbind cu mult fler în oglinda cea mare din hol de la ţară. Şi să nu credeţi că asta se întâmpla în copilărie, nu. Asta se întâmpla acum câţiva anişori când îmi imaginam că voi fi o scriitoare de succes mondial şi voi da interviuri la fel cum respiram. Pueril. Dar adevărat. De ce să neg ceea ce a fost? Poate că a rămas dorinţa de a fi romancieră. Şi puţin cea de a fi intervievată :)

Şi uite că acum, când mă aşteptam cel mai puţin Roxanne [aşa îmi place mie să-i zic] mă roagă frumos şi dând din gene total adorabil să îi răspund la un interviu. Eu să leşin în direct, şi-n reluare. Mă pierd şi îi zic că normal că aş fi enchante să-i vorbesc despre... prietenie! Drace! [da, eu am postări pe exactamente acest blog în care reneg acest concept]

Aveam emoţii de parcă urma să primesc vreo distincţie mirobolantă. Evident că m-am bâlbâit şi încurcat şi uitat ce spuneam. Dar mi-a plăcut. Azi am aflat că nu se auzea deloc înregistrarea. Şi am făcut interviul din nou. Acum a fost ceva mai bine: ştiam deja întrebările, ştiam ce vreau să spun. Tot m-am încurcat la un moment dat, dar a fost ok. Am vorbit aproape 27 de minute!!!

Am mult de lucru zilele astea. Urmează sfânta sesiune, precedată of course de pupila-i presesiune. Momentan mă perind pe spaţii mioritice dominate de oi turnătoare şi ciobănaşi ce se însoară cu... Moartea. Necrofilie puiule? Din păcate nu, după cum urmează să demonstrez în multiple pagini.

Smooch de la starul intervievat, Lady Amethyst

P.S: primul pentru că sper că vor urma şi altele :)))

Autocontrol?

2011-05-05T22:21:00.001+03:00

Nietzsche had a great quote about limits. He said that he knew what his limits were and that is precisely why he used to cross them all the time. I like to think that I have an almost perfect self-control system. And I'm not referring to the moments when I lose my temper and start yelling or worse. That is not in my interest to control, it never was. That makes me who I am. I'm referring to the moments when I want so badly to say or to do something, but I do not act because I am aware that there are always consequences to my words and actions. But in the darkest corners of my mind I am saying or doing whatever I want repeatedly. Over and over again, like a broken record. And that is pretty satisfying. It sounds like I'm a nutjob, right?

Had an interesting conversation with a good friend yesterday. Told him I missed him and he said that he wanted to call me because he had a dream about me trying to kiss him. Said that it was a nice dream, and he thought I was being ironic. Then I explained him that I would kiss him if we weren't good friends. And that a kiss between friends fucks things up. Because a kiss has a sexual thing attached to it. I'd rather lose a hell of a good kiss than lose a friend. This, plus the fact that I am dark and twisty. But maybe the fact that I'm dark and twisty isn't a flaw, it's a strenghth. It makes me who I am.

There are rules, laws and limits. We all know that. But we prefere to close our eyes and pretend that our rebellious atitude will break down everything. In fact we need to wake up and admit that we need to estalish some ground rules and respect some limits. And yes, autocontrol may be a sign of power, but it may also be a weakness.

Sometimes without autocontrol, Lady Amethyst.

Nu cred. Ce spun...

2011-05-02T22:00:00.001+03:00

Mă întrebam de ceva vreme de ce continui să ţin un blog pentru că am vaga impresie că nu mă citeşte nimeni. Dar aşa cum şi eu citesc blogurile altora şi nu dau commenturi poate că nu sunt singura care citeşte ce scriu. Poate. Dacă nu e aşa voi şterge contul pentru că uneori mă apasă pe creieri faptul că nu am mai postat nimic de ceva timp. Ori, scopul acestui blog e să conserve, să MĂ conserve pe mine şi idioţeniile pe care le fac acum. Adevărul e că uneori citesc postările de demult şi mă amuz copios. Dar nu despre asta voiam să scriu astăzi.

Iată noutăţile din viaţa mea din ultimile două săptămâni, de când nu am mai dat pe-aici: "deci... 20", am făcut 20 de ani şi culmea că mă simt la fel ca la 19. Am petrecut mult timp cu verişoara mea, Amalia. Mi-am schimbat telefonul. Am avut parte de un Paşte haotic. Aici voiam să ajung. În Vinerea Mare am înfulecat salam. Mult. Şi ciocolată. Şi nu mi-a păsat că trebuia să mă înfometez ca o disperată pentru ca Iisus să fie mulţumit de mine. Nu cred în post. Şi s-a făcut mare tămbălău pe tema asta, am fost ca o proscrisă pentru că am sfidat legea creştină. Poate cred sau nu în Dumnezeu. Nu o să arăt asta fiind o frustrată hămesită.

Sunt mult prea multe lucruri în care credem sau nu. Dar totul e în funcţie de alegerile proprii. Alegi să crezi ce vrei. Am uitat dacă mai trebuia să adaug ceva. Ah da! Mi-am REamintit astăzi de ce urăsc CFR Cluj. Pentru că are în componenţă CFR. Iar eu am stat astăzi 2 ore şi jumătate în tren în Bârlad. Pe lângă cele trei până în Iaşi.

Your Queen of Hearts, Lady Aga. [Ana ştie!]

P.S: Mă bucur că Borussia a luat campionatul, aşa cum am prezis şi nimeni nu m-a crezut.

P.P.S: În finală sper ca Rooney să marcheze de 4 ori şi Messi să ~~îşi rupă capu~~ ia cartonaş roşu??

We lose

2011-04-18T20:53:00.001+03:00

We are losers. And we always try to deny our nature. We think we are rational, superior and winners. That's actually the nazi speaking. In fact we are a bunch of losers. And it sounds hidious, isn't it? Not to me. To me it sounds natural. We are born to lose.

We lose our relatives. Not so tragic, Death wins us all. We lose friends. This IS tragic. We lose our minds, we lose our childhood, we lose our dearest memories, we lose our memory, we lose our senses, we lose our reason, we lose our first love, that one true which of course is the first one and it never lasts, because it's damned, we lose our virginity, we lose bets, we lose ourselves, in the end we lose our lives.

Sometimes it's better to lose, and to be lost. Being lost is the best feeling in the whole world. Feeling numb and making everything worth trying. I'm lost. I'm a loser. I'm living my dream.

Lose yourself, Lady Amethyst.

Quiz: Ce personaj negativ ai interpreta intr-un film?

2011-04-06T13:51:00.002+03:00

Absurd

2011-04-04T22:39:00.000+03:00

Dintotdeauna m-am întrebat ce simţăminte te cuprind în fatidica clipă în care cică sufletul părăseşte corpul. Cică pentru că trei sferturi din mine nu crede. Paradoxal sfertul rămas compensează şi crede cât celelalte. Deja intru în polemici despre mine. Nu-i nevoie să ştiţi cum funcţionez, vorba aia: "Nu vreau să mă schimb, să mă înţelegi".

Revenind la bâlbâielile mele retorico-filosofice: oare ce simţi când aproape nu mai exişti? Te gândeşti oare la ce nu a fost, dar care ar fi putut fi? Aiurea. Te gândeşti la cine rămâne să te plângă? Iluzii. Te gândeşti dacă ai fost cuminte şi dacă Vasile ţi-a păstrat un loc acolo, sus? Prostii. Sau preferata mea: ţi se derulează prin faţa ochilor întreaga viaţă mediocră, scenă cu scenă? Absurd. Şi trist. Pentru că nu am cum să fac un experiment ca să aflu, aşa cum am făcut dintotdeauna ca să aflu răspunsul la ceva.

Şi de ce e Moartea atât de îngrozitoare de fapt? Când de fapt Moartea "e o parte a vieţii... mai grea." Toate au ca final Moartea. Aşa că, data viitoate când vizionaţi o siropoşenie cu tradiţionalul final stupido-ironic happy end, gândiţi-vă că ei până la urmă mor. În chinuri sau nu. Dar având în vedere epoca în care trăim mai posibil e să fie cancer, SIDA sau lovit de avion. Sau înecat în propria vomă. Să nu devin greţoasă.

Iubita voastră cu foarte mari probleme, Lady Amethyst.

P.S: "De ţigări nu se lasă nimeni. Nici ăia care nu au încercat încă." [Vlad.]

11:31

2011-03-26T23:47:00.001+02:00

Nu am fost inspirată pentru a pune un nume mai inspirat postării. Nici nu ştiu de ce scriu măcar. Dar am cedat instinctului. Am să scriu într-o zi şi despre calea raţională vs calea instinctuală, dar nu acum. Acum e timpul să scriu sub influenţa bine-venită a alcoolului [sper ca mama să nu aibă ocazia să citească niciodată blogul ăsta.] Voiam să vă spun că eu sunt genul de persoană care face lucruri numai pentru că trebuie făcute. Gen spălat vase, făcut teme idioate etc. Eu fac lucrurile care TREBUIE făcute în ultima clipă: spăl vase, mătur, fac teme, refuz, iubesc în ultima clipă. Mi-a fost mult mai uşor să spun că uit. Şi mi-a plăcut să uit şi să şterg dintotdeauna. Uneori cred că am făcut asta ca o sadică scurtându-mi copilăria. Sau poate nu.

Am fost foarte criticată că îmi împărtăşesc viaţa pe un blog. Un blog comun şi ordinar. M-am simţit prost. Prietenii mi-au spus că nu am dreptate. Voiam să îmi şterg blogul. Dar unii oameni chiar dau click pe blogul meu zilnic, lucru pentru care le mulţumesc maxim. Şi deci nu o să-mi şterg blogul. Voiam să clarific ceva: motivul pentru care am şters postarea precedentă. Ei bine, nu am vrut să o şterg. Dar nu regret că am făcut-o. Am vrut să îi demonstrez cuiva că pot să renunţ şi să dau înapoi. Voiam să demonstrez ceva cu acea postare, iar lumea a înţeles ce a vrut, de aceea am şters postarea.

În Iaşi e aproape miezul nopţii. Eu beau vin alb. Pe deviza proprie: "Nu e nimic ce vinul alb nu poate rezolva." Ascult Led Zeppelin, "Babe I'm Gonna Leave You", piesa cea mai tare, în opinia mea. În Iaşi norii picură vise, speranţe, idei. În Iaşi străzile sunt umede. Îmi place mirosul ăsta. Mă face să mă gândesc la Mr Bunoc. Şi cu asta am stricat toată încheierea.

De la geamul meu visează cu un pahar de vin alb în suflet, regina de inimă, Lady Amethyst.

P.S: Mă duc la o plimbare. "Vorbeşte vinul pentru mine."

2011-03-22T23:48:00.001+02:00

Despre legi

2011-03-21T20:08:00.001+02:00

Mi s-a reproşat ~~că nu am sentimente~~ că nu am mai scris pe blog de ceva timp. Fanii tot fani, ce să-i faci? FYI am petrecut weekendul la ţară, cu ai mei, care mi-au înmânat deja cadoul de 20 de ani, tata nemaiputând ascunde faptul că au achiziţionat o braţară de aur care are o mare însemnătate sentimentală şi pe care o port de pe-acum pentru că îmi place maxim.

Oricum postarea asta nu se vrea a fi scrisă pentru a povesti cât de neîndemânatică am fost pe la ţară şi cum am avut epifania că sunt atât de antisocială încât nu am putut să mă împrietenesc cu un tip foarte de treabă din tren. În postarea asta voiam să vorbesc despre legi. Vezi tu, întotdeauna le-am văzut ca o limitare a libertăţii, libertate care oricum nu există, dar pe care uneori o poţi simţi curgându-ţi inexplicabil prin vene.

Eu am în vedere 3 tipuri de legi: cele scrise de om, cele date de Dumnezeu şi cele morale. Poate că îţi pui întrebarea: bine, bine, şi legile religioase nu sunt acelaşi lucru cu cele morale? În viziunea mea nu sunt. Pentru că sunt situaţii în care ajung să mă torturez psihic pendulând între a alege ceva care să împace cele două legi. A omorî pe cineva de exemplu. Sfidează legea omului, legea lui Dumnezeu, dar poate că nu o sfidează şi pe cea morală. Şi ca exemplu dau legea talionului, "ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte", una dintre primele legi înfăptuite, cu aproape 2000 de ani înaintea erei noastre. Adică pe vremea lui Hammurabi. Legea talionului o regăsim şi în biblie, mai exact în spusele lui Moise către israeliţi, dar nu intru în detalii. Şi atunci, de ce e blamată această judecată, care astăzi este pedepsită cu ani grei de încarcerare? De ce ai aştepta X timp ca Dumnezeu să facă dreptate când poţi tu face asta atât de uşor? Pe de altă parte vine întrebarea: de ce ai lua dreptatea în propriile mâini, cine te-a instituit ca judecător asupra vieţilor altora?

Mai era celebrul caz dezbătut la orele de psihologia educaţiei: soţia unui bărbat este grav bolnavă. Acesta se duce la farmacie şi îi povesteşte farmacistului totul. Preţul medicamentului este exorbitant, iar omul este sărac lipit. Farmacistul îi spune să revină cu suma de bani exactă. Finalul nu poate fi decât următorul: bărbatul fură medicamentul. Apare inevitabila dilemă: a procedat corect bărbatul? Pentru a nu lăsa pe cineva să moară, a recurs la furat, lucru interzis atât de lege, cât şi de morala creştină. Dar cum rămâne cu morala din tine?

Eu cred că legea morală din mine e mai presus decât orice lege fixată de oricine. Chiar dacă e vorba de Dumnezeu. Atâta timp cât nu dăunează celor din jur, desigur. TU ce crezi?

În situaţia în care cel mai bun prieten ar veni la tine în miezul nopţii şi ţi-ar spune: "Am omorât pe cineva, ajută-mă să fac cadavrul să dispară.", ce ai face?

"La mine-n suflet este vifor, şi vin nebuni să facă schi", Lady Amethyst

P.S: film de vizionat, asta apropo de legi: The Brave One, din 2007 parcă. Cu Jodie Foster într-un rol genial.

Vis

2011-03-10T23:21:00.000+02:00

Azi am încercat şi io ca tot omu' să dorm la prânz. Eram obosită, iar colegii mei erau la facultate - good premises, right? Pun telefoanele - unu pe silent, celălalt pe vibraţii - şi mă las purtată în braţe de Hypnos, iubitul meu. După un sfert de oră sunt trezită cu bestialitate de un apel de la Ana. Mă foiesc şi nu răspund. Apoi mesaj. Ana a vizionat "The vampire diaries" zilele trecute, aşa, încontinuu, că doar e febra colţoşilor. Been there, done that! Spre deosebire de restul prietenilor mei, Ana moare de curiozitate la fazele de comă şi mă întreabă care e rezultatul unei acţiuni etc. I-am răspuns în majoritatea timpului, alteori m-am jucat cu ea.

Adorm la loc. Şi visez o stupiditate de vis, pe care Freud l-ar numi traumatic. Se făcea că era aniversarea mea de 20 de ani şi că eram în mijlocul drumului în costumul Evei, într-o noapte înfricoşătoare. Evident că sunetele nopţii se amplificaseră şi că umbre sinistre erau proiectate peste tot. Găsesc o jumate de ziar cu care acopăr esenţialul şi paşii mă poartă spre casa mătuşă-mii. Aici, şoc! Toate rudele mele adunate la un surprise party. Toată chestiunea cu "go naked on the streets" fusese ideea lor genială de a-mi ura bun venit în jungla care se cheamă simplu... viaţă. Alerg şi mă încui în baie, ţipând ca o isterică. O sun pe Andra [e un vis, evident că acum am telefon. în budă încă :>] şi ea-mi spune emfatic: "Ah, păi mi s-a părut o idee foarte bună."

Pentru ca aceeaşi Andra, dulce ca o savarină, să mă trezească şi să-mi povestească din ciclul "Aventuri în ţara Marelui Indiciu Şubred Ursuz". [ştiu că ţi-a plăcut asta.]

În încheiere, în cinstea postării decedate ieri, intitulată "Travian şi alte droguri", precizez că m-am apucat iar de Travian. Deşi aproape făcusem un jurământ să nu mai joc vreodată. Nu e vina mea. I blame you, if you happen to read this!!

You don't need a tourniquet, a syringe and heroin. Lady Amethyst is all yours, waiting to run through your sweet, hot blood.

P.S: "I don't do drugs. I am drugs."

Cuvinte licenţioase, atenţie!

2011-03-09T23:18:00.000+02:00

~~Să mă p*ş pe el blog nenorocit şi handicapat!~~

I'm sorry, I'm sorry! What I meant was...

Fuck you, you stupid retarded blogspot.com!

Asta pentru că m-am chinuit să postez şi a dispărut textul pentru ca la salvări să nu fie decât o pagină goală.

Foarte nervoasă, Lady Amethyst.

Love the way you lie

2011-03-07T18:11:00.000+02:00

On the first page of our story
the future seemed so bright
then this thing turned out so evil
I don’t know why I’m still surprised
even angels have their wicked schemes
and you take that to new extremes
but you’ll always be my hero
even though you’ve lost your mind

Just gonna stand there and watch me burn
but that’s all right because I like the way it hurts
just gonna stand there and hear me cry
but that’s all right because I love the way you lie
I love the way you lie
Ohhh, I love the way you lie

Now there’s gravel in our voices
glass is shattered from the fight
in this tug of war, you’ll always win
even when I’m right
’cause you feed me fables from your hand
with violent words and empty threats
and it’s sick that all these battles
are what keeps me satisfied

So maybe I’m a masochist
I try to run but I don’t wanna ever leave
til the walls are goin’ up
in smoke with all our memories

[Eminem]
This morning, you wake, a sunray hits your face
Smeared makeup as we lay in the wake of destruction
Hush baby, speak softly, tell me I’ll be sorry
That you pushed me into the coffee table last night
So I can push you off me
Try and touch me so I can scream at you not to touch me
Run out the room and I’ll follow you like a lost puppy
Baby, without you, I’m nothing, I’m so lost, hug me
Then tell me how ugly I am, but that you’ll always love me
Then after that, shove me, in the aftermath of the
Destructive path that we’re on, two psychopaths but we
Know that no matter how many knives we put in each other’s backs
That we’ll have each other’s backs, ’cause we’re that lucky
Together, we move mountains, let’s not make mountains out of molehills,
You hit me twice, yeah, but who’s countin’?
I may have hit you three times, I’m startin’ to lose count
But together, we’ll live forever, we found the youth fountain
Our love is crazy, we’re nuts, but I refused counselin’
This house is too huge, if you move out I’ll burn all two thousand
Square feet of it to the ground, ain’t shit you can do about it
With you I’m in my fuckin’ mind, without you, I’m out it.

Insatiable

2011-03-01T22:50:00.001+02:00

1. La mulţi ani, Traian! [sentimentul e reciproc, şi eu mor de nerăbdare să ne vedem, love! :*]

2. Felicităăăăări Diabet! [sunt extraordinar de mândră de tine, iar în Sepsi nu mai ajung decât joi, 7 aprilie. Vreau să vii joi, love]

3. Mulţumesc Anaaaaa Baby! Pentru că azi în bancă era să izbucnesc într-un val de lacrimi. [m-am învârtit toată ziua pe lângă zambiluţă]

4. Mulţumesc Bogdi! [pentru că a citit dedicaţia Anei la radio şi pentru că a pus piesa mea preferată, "Take my breath away"]

5. Mulţumesc fanilor mei care mi-au spus, contrar expectativelor mele, că sunt dulce. [cred că Dragoş ar trebui să aibă cuvântul final în contradicţia asta. Mi-a mărturisit că încă îl dor buzele când se gândeşte la nefericita coliziune dintre inelele mele şi buzele lui]

6. Mulţumesc Dragoş! [pentru că chiar îmi era dor de el. şi ieri am purtat o conversaţie aşa, cum numai noi putem, adică anormală, evident!]

7. Şap7e. You should make sure I don't forget that I love you.

Mai DULCE ca Moartea, Lady Amethyst

P.S: Să aveţi o primăvară ~~minunată~~? Nu, nu merge, e un clişeu jenant. Magică! O primăvară "magică", micuţii mei extratereştri care nu fac fişe exasperaţi la Mioriţa...

Astăzi

2011-02-26T20:16:00.000+02:00

Ţin să vă povestesc despre ~~minunata~~ magica zi de astăzi. Să începem cu precizarea că de câteva nopţi încoace mă trezesc după 3 ore de somn. Şi perfect odihnită încep să explorez pereţi. Apoi adorm la loc, cu muuult chin. De dimineaţă [în fine, pentru oamenii normali prânz, dar tomato, potato...] realizez că va trebui să îmi fac un calcul precis şi exact ca suma de 20 de lei să îmi ajungă să trăiesc până vineri, plus să ajung în Bârlad. Deci: tren Iaşi->Bârlad = 6 lei. Bilet autobuz până la Cici, cam 2 lei. Aşadar opt* lei. Scutesc opt lei şi de restu achiziţionez un kilogram de cartofi, un ardei roşu şi un pateu. Rămân cu 2 lei verzi şi frumoşi. Gen pentru pâine, cândva în cursul săptămânii. Ana e de părere că aşa dobândesc material pentru poveştile pentru copiii mei.

Să nu credeţi că mor de foame sau ceva. Debaraua e plină de conserve yummy. Numa nu genu meu. Dar nu prea îmi permit să am un gen. În fine. Epifania era alta: am realizat că eu abia sunt responsabilă pentru mine însămi. Abia reuşesc să mă hrănesc pe mine însămi, darămite să întreţin şi o familie? De aia femeia are scris în frunte să stea la cratiţă: pentru că un mascul nu ar reuşi nici într-o mie de ani să întreţină o gospodărie. Tot femeia e mai puternică, dar masculul nu va recunoaşte asta niciodată. Că el aduce banu în casă şi... în fine, nu despre asta vorbeam.

Cred că abia acum încep să o înţeleg pe mama, pe care o torturam perpetuu cu o chinuitoare întrebare, care într-un timp era tabu: "ce mâncăm?" Şi ca să fiu sinceră, eram sadică, îmi plăcea să o văd cum se enervează. După un timp îmi făcea cu plăcere jocul şi râdeam împreună.

Dar să revenim la "deliciile" zilei de astăzi. După cum precizam într-o postare anterioară, starea care mă caracterizează e "jeg sentimental". Azi, într-o sclipire de geniu realizez că poate o să mă simt mai bine dacă totul ar luci de curăţenie. Şi dăi şi fă şmotru. Doamne, ce detest cuvântul ăsta! Am lăsat chiar şi iarna să-mi intre în casă. Totul mirosea a curat. Dar nu m-am oprit aici. Am continuat cu spălat şi gătit. Şi mi-am dat seama că nu există curăţenie adevărată fără miros de clor. Aşa că mi-am turnat clor pe mâini, pentru ca apoi să mă aşez confortabil pe fotoliu la "Spartacus: Blood and sand", mirosindu-mi cu nesaţ mâinile. Şi de aici mi se trage următoarea întâmplare nefericită: îmi vine mie cheful de pictat unghiile. Cu verde isteric. Şi am dat peste sticluţa cu culoarea dementă, care s-a împroşcat pe covor. Zei şi pitici! Acetonă, rugat, frecat, implorat, ţipat. Linişte. Mă reîntorc la serial calmă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. [da, ştiu că psihologii ar avea de comentat la bruştele mele schimbări de mood, asta e!]

În idioata idee de a-mi contempla "superbul" chip am scăpat oglinda din mână, oglindă care din fericire nu s-a făcut ţăndări. O pun repede la loc şi îmi zic că ar trebui să mă aşez într-un loc şi pur şi simplu să stau. Să respir...

Am scris pe blog, dar ziua nu s-a terminat încă. Dar eu sunt optimistă: nu mai trebuie decât să mă hrănesc, să fac baie, să îmi usuc pletele în stilul caracteristic** şi să ascult muzică de la Bogdi. Ce se mai poate întâmpla? [Am diverse filmuleţe sadice în minte! :))]

Ana Baby, am o veste care te va enerva maxim! Are legătură cu weekendul viitor! :))):))) [o să iasă scântei]

Neîndemânatica, neatenta, iresponsabila, dar atât de bine-intenţionata, Lady Amethyst.

*Tastatura mea este incapabilă de a tasta cifra opt. Not funny.

**Head banging mai ceva ca la un concert rock. Diabet ştie!

Jeg

2011-02-24T22:33:00.001+02:00

Jeg sentimental. Asta e acum în mine. Parcă zidurile castelului se dărâmă încetul cu încetul. Şi nimeni nu e aici când trebuie. Mi s-a făcut dor de ai mei. Mi s-a făcut dor de Sepsi. Şi de prietenii mei.

Când nu ai bani, nu ai nici mâncare, timp, chef, toane vesele, nu îţi merge messu corespunzător, darămite netu, nu ai haine curate, ai migrene teribile, rămâi fără ceai verde şi usturoi, telefonul tău de 5 ani dă semne evidente de îmbătrânire, verşi ceai pe laptop, asculţi un radio genial, dar mai emo decât Magic FM, îţi rozi venele de nervi la meciuri de fotbal, plângi la filme din orice, realizezi că s-au scumpit covrigii, nu ai bani de cartea de miercuri de la Gazetă, ai pofte mereu, citeşti, dar nu ceea ce ar trebui, nu poţi merge la petrecerea aniversară a unui prieten pentru că nu ai bani!!!, faci pariuri ce par un câştig sigur, dar apoi îţi pui întrebări, vezi cât de grobieni şi analfabeţi sunt unii din jurul tău, te amăgeşti că vine primăvara odată când afară crapă pietrele, cauţi să îţi fixezi un scop pentru care să merite să treci prin atâtea.

Jeg sentimental. Şi paradoxal "jegul sentimental" provine din lipsa de fonduri. Blamaţi-mă că sunt pragmatică, materialistă, hedonistă! Blamaţi-mă, blamaţi-mă, voi!

Because the show must go on, your beloved mortal, Lady Amethyst.

P.S: mă trezesc uneori întrebându-mă dacă aş schimba tot ce ştiu şi tot ce sunt "for a fistful of money". mă face asta "a cheap person"??

Despre nimic concret

2011-02-22T23:34:00.000+02:00

Să fie clar că această postare este scrisă numai de dragu de a scrie ceva. Nu pot scrie acum pe blog. Sunt într-o stare de confuzie, de ceaţă totală. Am avut o săptămână frumoasă. Sau ar trebui să spun spumoasă? Prietenii ştiu de ce! Ideea e că m-am simţit ca o piază rea. Aşa cum m-am simţit de altfel toată viaţa. Acum a fost reînnoită ideea asta.

Voiam să clarific un lucru pentru scepticii precum părinţii mei, care susţin că nu ar trebui "să îmi înşir aşaaaa, degeaba, viaţa pe internet". Aleg întotdeauna ceea ce vreau, dar mai ales ceea ce nu vreau să povestesc. Nu e ca şi cum aş pune o cameră de filmat să mă urmărească în fiecare secundă a vieţii. Aleg să împărtăşesc nişte păreri, întâmplări, glume cu prieteni, cunoscuţi, şi chiar necunoscuţi. De ce? Pentru că mi-e uşor să mă destăinui unui străin, pentru că poate fac ziua mai bună cuiva şi pun un zâmbet pe faţa unui plictisit, pentru că poate unii vor învăţa din experienţa mea, pentru că poate prietenii mei vor afla un lucru nou despre mine. Sunt atâtea motive... şi principalul motiv e acela că îmi place să scriu. Şi îmi place să conserv, să MĂ conserv pe mine însămi la vârstele mele.

Niciodată nu am simţit nevoia de a mă justifica, am fost şi sunt mult prea mândră pentru asta. Numai că uneori mă simt dezamăgită de faptul că nici măcar ai mei, care m-au crescut şi care ar trebui să mă cunoască cel mai bine, nu-mi înţeleg acţiunile.

Your favorite stranger, Lady Amethyst

P.S: Trebuie să te izbeşti cu capul de sus ca să nu mai faci aceleaşi greşeli, nici cea mai fierbinte rugăminte a unui experimentat nu te poate opri.

Singurătate

2011-02-07T21:19:00.000+02:00

Peste oraş se lăsa încet încet amurgul. Era de un colorit ciudat, iar atmosfera era încărcată de tensiune, de gânduri obosite, de speranţe îndoite. Milena avea un dor de Moarte. Era suspendată între două lumi atât de diferite, încât numai gândul că va mai trage aer în piept încă o dată o sufoca. Se simţea captivă într-un acvariu uriaş, privind la lumea de afară, la lumea după care odată tânjise. Tânjise să iasă din acvariu, să trăiască. Dar el nu-i întinse mâna atunci când se văzuse afară. El nu se uită înapoi.

Tramvaiul era aglomerat. Milena se sprijini în cot şi privi pe geam. Acum iubea. Iubea cel mai tare. Iubea din iubire. Iubea lumea de afară. Iubea privirile străinilor care o străpungeau. Iubea gesturile copiilor. Iubea farurile maşinilor care se răsfrângeau în geam. Iubea norii ciuruiţi de corbi. Iubea aerul din afara acvariului. Dar iubea acvariul. Şi ea îl iubea pe el. Un el absurd, comun şi oarecare.

Milena se gândi că nu va putea sparge niciodată pereţii acvariului. Se gândi la ei, la familia ei. Pentru o clipă îşi imagină cum ar fi dacă nu ar mai fi niciunul. Era bine. Deschise ochii şi zâmbi. Se luptase prea mult cu umbrele din jurul ei. Era obosită. Nu mai voia să mai forţeze ceea ce ştiuse dintotdeauna că se va întâmpla.

Îşi întinse capul pe fotoliu şi se gândi la linişte. În curând asta va fi tot ce va auzi. În jurul ei realitatea începu să pălească. Încetul cu încetul zidurile acvariului cădeau rând pe rând. Milena zâmbi. Cu greu îşi ridică gâtul de pe fotoliu şi avu timp să vadă cum alte ziduri, şi mai înalte se ridicau în locul celor care cădeau. Cu un ultim efort Milena începu să râdă. Râsul ei inundă pentru o clipă acvariul. Apoi se opri la fel de brusc cum începuse.

Liniştea se înfăşurase într-o manta a Morţii. În obscuritatea camerei, în care paznic era întunericul, brusc se auzi un sunet. Pic. Pic. Pic. Timpul se scurgea prin sunetul repetitiv. Pic. Pic. Pic. De pe fotoliu, ochii Milenei priveau în faţă Nimicul dezbrăcat. Braţul ei alunecă de pe marginea fotoliului. Încrustate adânc, cinci cuvinte dădeau Morţii seamă: Quod me nutrit me destruit.

Noaptea închise ochii.

I see you

2011-02-02T12:04:00.000+02:00

But the basic question is: do YOU see me?

Fighting a #1 cold, your favorite Lady, Amethyst

P.S: Sometimes silence is the deadliest sound.

Fragment

2011-01-23T18:56:00.001+02:00

"Yet each man kills the thing he loves
By each let this be heard,
Some do it with a bitter look,
Some with a flattering word,
The coward does it with a kiss,
The brave man with a sword!

Some kill their love when they are young,
And some when they are old;
Some strangle with the hands of Lust,
Some with the hands of Gold:
The kindest use a knife, because
The dead so soon grow cold.

Some love too little, some too long,
Some sell, and others buy;
Some do the deed with many tears,
And some without a sigh:
For each man kills the thing he loves,
Yet each man does not die."

Eu sunt înnebunită de prima strofă transcrisă. E ca şi cum aş spune rugăciunea când rostesc versurile alea. Nu pot să explic sentimentul. Îmi plac la nebunie. Need I say more?

Vă recomand cu căldură poemul lui Oscar Wilde. În original "The Ballad of Reading Gaol". O găsiţi şi tradusă, dar dispare farmecul.

Şoptind versuri, Lady Amethyst

O noapte cu mine

2011-01-21T15:58:00.001+02:00

Postarea asta îi este dedicată cu totul colegei mele de apartament, de facultate, de grupă, de bancă şi totodată unei dintre cele mai bune prietene, Ana. O cunosc nu de mult timp. Dar ne-am împrietenit mult prea repede şi suntem aproape de nedespărţit. Chiar cred că studenţia mea era mai naşpa fără ea, pentru că:

-nu avea cine să mă convingă să trăiesc mai sănătos, decât ea

-nu aveam cui să-i dansez pe "You can leave your hat on"

-nu aveam cu cine să discut până la 3 dimineaţa în bucătărie, ascultând Magic FM

-nu avea cine să mă convingă să caut alt post de radio decât Europa FM

-nu avea cine să mă convingă să recunosc mult prea multe chestii (nu ştiu cum face asta, este o enigmă vie fata asta!)

-AM MÂNCAT ACTIVIA cu ea. eu şi Activia. preaaaa mult.

-nu avea cine să mă calmeze la telefon când făceam crize de nervi înainte de examenul la comparată

-nu-mi spunea nimeni "baby" cu accent, aşa cum face numai ea

-nu mă speria nimeni cu imitatul de voce de copil

-nu râdeam cu lacrimi la seriale penibile şi nu aveam cu cine să îi facem proşti pe protagoniştii din Bones

-nu mi se făcea rău de fiecare dată când ea îşi lua o tonă de cafea cu 2 tone de lapte.

-nu mi se arăta că voi fi o mamă awesome.

...şi lista poate continua.

Aseară, după ce am hălăduit pe holuri şi nici nu am apucat să intrăm în examen, am ajuns frânte acasă. Amândouă ne-am descărcat în stilurile proprii personalităţii. Nu vorbim despre acest subiect. Şi apoi până pe la 2 dimineaţa am vorbit. Despre mine mai mult. Totul a pornit de la ascultatul piesei "Dac-ai şti", interpretată de Direcţia 5. Eu am întrebat cu voce tare ceva în genu: "Pe mine de ce nu mă iubeşte nimeni?" Şi deşi a înţeles la ce m-am referit, Ana a zis că mă iubeşte ea. Şi apoi a pornit nişte scenarii bazate pe fapte care s-au întâmplat în viaţa reală. Viaţa mea. Tuturor le găseam defecte. Dar era amuzant.

Înainte să capitulăm şi să mergem la culcare mi-a dat ca temă să îmi imginez bărbatul perfect. (asta după ce aparent ea se potriveşte cu Edward Cullen, iar eu, biensur că sunt perechea lu' Carlisle Cullen conform unor teste penibile) Evident că Ana a exclus posibilitatea ca tipu' să aibe geacă de piele cu ţinte. Geacă de piele simplă a rămas. M-am băgat în pat cu imaginea asta. Şi cu chipul bunocului dintr-un miniserial. Am adormit instant.

Mulţumeeeeeesc Anaaa! ;;) Pentru că eşti lângă mine. Pentru că mă susţii şi pentru că mă suporţi.

I hate Northern Ireland, Lady Amethyst

P.S: "It's 3 AM and here I am so you should probably run"

I'll always have Paris

2011-01-17T02:04:00.001+02:00

"De ochii tăi să mor îmi e dor."

E vina lu' Diabet că sunt melancolică. Îmi cânta la telefon "Mi-e dor de ochii tăi", piesă interpretată de Ştefan Bănică Jr. Piesă pe care eu o asociez cu o persoană. Este una dintre cele două piese din lume pe care le asociez cu persoane (cealaltă e "Who knew" cu Vlad). Şi sunt ca o tonă de metal clasa Mercedes buşită de cel mai tare zid din lume: amintirea. Paradoxal "to remember" este unul dintre verbele mele preferate alături de "to forget", "to see", "to crave", "to cope" şi "to atone". Ah da şi "want".

Imaginaţi-vă că sunt în prima sesiune din viaţa de studenţie şi nu îmi pasă. Poate că e normal. Poate că nu e. Sau poate că nu ar trebui să caut o altă lume (asta apropo de tema de la comparată, Ana) în serialele pe care le vizionez (momentan Bones) şi care îmi întăresc în mod greşit nişte concepţii, în melodii, în vise moarte înainte să fie născute.

Aş vrea să pot să şterg anumite lucruri care mi s-au întâmplat. Aş vrea să şterg sentimente ruginite. Aş vrea să trăiesc într-o lume sterilă, aşa ca în "Equilibrium". Aş vrea să fiu sociopată. Aş vrea să nu te regăsesc în tot ceea ce scriu. Te urăsc. Şi totuşi doar cu tine rămân, doar tu mă întorci mereu la mine însămi.

Mă întreba cineva (mai multă lume) care e filmul meu preferat. Şi răspund nostalgică mereu "Casablanca". Mi se pare filmul perfect. Cred că mă regăsesc în filmul ăsta. Şi nu l-am văzut decât o singură dată în viaţă. Nu îl pot reviziona. Nu încă. Dar, "avem timp".

I'll "always have Paris.", asta pentru cinefili. Şi pentru că Paris este şi va fi mereu o parte din mine pe care o regret şi care mă inspiră zi de zi.

Still loving thy, Lady Amethyst

P.S: "It's been a long time, I shouldn't have left you."

Test

2011-01-12T15:36:00.005+02:00

Voiam doar să văd ce-mi iese! Aşa o fi? Cei ce mă cunoaşteţi, "what say you?" (apropo de LOTR)

Cu nervii elastici care ar înconjura universul nelimitat, Lady Amethyst

Sfârşitul începutului

2011-01-10T22:31:00.000+02:00

În această minunată zi trebuia să stau la facultate de la ora 8 la ora 20. Simplu, nu? În fereastra de la 14-16 nu aveam cum să ne întoarcem acasă pentru că nu aveam timp să stăm nici măcar o oră şi în plus a trebuit să umblăm după cămin pentru Ana şi Vlad.

Peripeţiile au început de dimineaţă, când pentru prima dată în viaţa mea nu am auzit alarma de la telefon. (ce-i drept faptul că folosesc fostul telefon al tatei nu mă prea ajută. Miss my Baby Blue phone!) Aşa că nici vorbă să mai luăm micul-dejun. Grabă în staţie, dat bani aiurea pe bilete (eu nu mi-am făcut încă abonament). Moţăială la curs. Ceartă pe data examenului. Aflu că pentru că nu am prezentat la timp la comparată (adică atunci când a dorit profu, pentru că pe program scria altceva) trebuie să prezint azi. Frumooooos! Nu vreau să vorbesc despre ce a urmat. (imaginaţi-vă că am avut la dispoziţie 5 minute, din care cred că am vorbit 3)

După asta am avut seminar de prezentat la teoria literaturii. Mă chinuisem să schiţez pe X zeci de pagini. Profu m-a lăsat să spun esenţialul, adică o jumătate de pagină de schiţe. A fost ok la prezentarea asta, mai bine decât mă aşteptam. (Slavă Domnului că l-am citit pe Jean Michel Adam într-a zecea! Lintvelt a fost foarte ok.)

Pauză. Cu ultimii bani cantină. Colindat cămine. Cedat psihic şi am recurs la un obicei detestabil. Care scoate fum ce se înalţă spre cer... La lexicologie am cedat fizic. Mi s-a făcut rău şi am plecat după prima oră. Somn de două ore.

Apoi stres în legătură cu sesiunea. Nu credeam că mă va afecta în felul ăsta. Pentru că primele două luni au fost super. Şi acum liceul mi se pare un univers plăcut, la ani lumină distanţă. Nu mi-e dor de liceu, dar era mult mai uşor. Spun asta pentru că măcar profesorii aveau aceleaşi aşteptări de la tine. Acum nu mai e aşa. Unii vor să le facem lucrări impecabile despre teorii literare despre care noi abia citim, alţii vor să folosim un limbaj de grădiniţă la un rahat de book review. It's not funny anymore.

Vreau să îi mulţumesc Anei care mă susţine şi care mă suportă în mutiplele mele crize de "mi-e foame" sau "mă sinucid, eu nu fac lucrarea asta stupidă". Aţi trecut şi voi prin etape din astea de-a dreptul epuizante fizic şi psihic? întrebare retorică, ar spune unii.

Cu mulţi morcovi, epuizată şi stresată, Lady Amethyst

"Americăn drim"

2011-01-09T14:25:00.000+02:00

Titlul nu a fost inspirat deloc de piesa lui Puya cu Conectorul. Dimpotrivă, eu folosisem sintagma asta încă de anul trecut sau ceva. Puteţi răscoli prin postările de hă-hă. În fine, vă promisesem atunci că voi scrie despre conceptul ăsta, de "americăn drim", şi nu sunt atât de sigură că vă vor încânta vorbele mele. De fapt am certitudinea că vă vor supăra. Here we go!

Acestă postare se referă la voi, cei care visaţi zi şi noapte să ajungeţi în America, pe tărâmul unde totul este posibil. Aşa-i? Vă este silă de corupţia, politica, mizeria, furturile, nesimţirea, ipocrizia, dar mai ales de sărăcia (chiar dacă mulţi nu recunoaşteţi) care după opinia voastră stimabibilor există numai în Românica. Îmi faceţi scârbă, vă reneg ca români, îmi este ruşine cu voi. Asta am simţit-o frumos în aeroport în Germania, acum 2 ani să fie? Nu contează când. Contează că în spatele meu un moşog înfiinţase o adevărată reţea socială, în sensul în care vorbea cu toată lumea din sala de aşteptare de parcă erau prieteni vechi. Ideea e că le spune unor tineri abia căsătoriţi, şi încerc să îmi amintesc exact cuvintele: "Şi ce mai faceţi în România? Acolo nu aveţi niciun viitor." Aşa este tataie, noi, ăştia ce populăm (ÎNCĂ) spaţiul carpato-danubiano-pontic suntem nişte rataţi ordinari. Că doar suntem români.

În ziua de azi nu contează decât să pleci, să scapi de azilul de nebuni care e România. Duceţi-vă muică, vă invit să plecaţi toţi. au fost atâtea războaie de întregire naţională, atâta sânge şi chin pentru ca astăzi voi să plecaţi în America. Eu zic să dăm Transilvania ungurilor, că şi aşa lor le pasă, Moldova le-o facem cadou rusnacilor şi Muntenia şi Oltenia să aibă capitală la Sofia. Că sună bine! Şi apoi să plecăm cu toţii, să ne schimbăm numele în Gion, Maicăl şi Meri. Şi să mâncăm numa la fast food, şi să avem 2 maşini şi o slujbă care să ne permită vacanţe în Dubai. Eta visu' american. Pardon, "dă americăn drim".

Vă ţucăi. Sau vă kiss kiss? Lady Amethyst, care e mândră că e româncă şi care nu ar pleca să trăiască nush ce "americăn drim".

Ei

2011-01-07T23:58:00.000+02:00

Ne fac să alergăm după ei, să ne călcăm în orgoliu, să plângem, ne frâng inimioarele. Şi totuşi... ne plac! Zilele trecute mă străduiam să îi explic unui prieten că viaţa lor, a bărbaţilor, ar fi inutilă fără prezenţa noastră, a femeilor, în ea. Îi tot explicam încăpăţânatului că noi suntem de fapt plăcerile lor de fiecare zi. El îl ţinea însă pe nu în braţe. Până când i-a sunat telefonul şi a început să zâmbească idiot, răspunzând fericit la telefon. Atât. Şi apoi eu am fost cea care a rămas pe gânduri. Pentru că mereu am fost de părere că cei din specia masculină nu merită osteneala şi atenţia, grija noastră. Şi totuşi...am realizat că nu toţi sunt nişte nenorociţi infecţi :)

Îmi plac băieţii care... zâmbesc frumos, care poartă tricouri verzi, care nu-şi dau ochii peste cap când întârzii, care mă sărută pe obraz când ne întâlnim, care scot limba, care sunt trişti, care sunt cu capul în nori, care mestecă gumă Orbit verde, care poartă şepci cu Real Madrid, care aduc flori furate din grădini fără motiv, care se manifestă la un meci bun de fotbal, care se oftică la jocurile de cărţi, care au blugi roşi de timp, care se enervează când am dreptate, care mă contrazic, care nu ştiu ce sunt micşunelele, care vor să viziteze Australia, care ascultă muzică clasică, care fug pueril de răspunderi serioase şi se uită la desene animate, care aleargă după tren, care nu au maşină, care scriu cu stiloul, care fac karaoke pe Gloria Gaynor – I will survive, care nu o plac pe Angelina Jolie ci pe Charlize Theron, care ştiu să facă o glumă bună, care detestă ploaia, care adoră îngheţata de mentă, care au câini numiţi amuzant, care te sărută cu ochii închişi, care au surori mai mici pe care le ciufulesc, care cred în existenţa vieţii pe alte planete, care nu cred în Dumnezeu şi au o bună argumentare pe tema asta, care se joacă Counter în reţea, care beau numai vin negru, care au ochii verzi sau albaştri, care susţin că David Beckham nu arată bine, care pierd pariuri şi aleargă noaptea dezbrăcaţi prin parcuri, care sunt aroganţi şi plini de ei, care sunt timizi şi retraşi, care nu beau cafea, care fumează frumos, care îţi fac cadou pinguini adorabili de pluş, care dau sfaturi din experienţă, care au mâinile mari şi fierbinţi, care te sună în miez de noapte să-ţi audă vocea, care poartă ochelari de soare indiferent de vreme, care nu mint indiferent de situaţie, care nu plâng, care au ochii negri ca noaptea, care râd zgomotos şi molipsitor, care citesc noaptea romane poliţiste, care te ridică în braţe şi te învârt, care se apleacă slow motion să-ţi şoptească „Ce bine arăţi!” la ureche, care au părul mirosind a ploaie, care întârzie mereu 5 minute, care cred că filosofia nu are niciun sens, care cântă la chitară stângaci, care ascultă The Clash, care visează cu ochii deschişi, care te fac să zâmbeşti făcând feţe amuzante, care te consolează când plângi, care se trezesc cu gândul la tine, care pleacă, dar care vin mereu înapoi, care poartă geci de piele, care te privesc în ochi când greşesc, care te iubesc şi nu le este teamă să îţi spună asta.

Your Lady, Amethyst

Limitless

2011-01-06T23:02:00.000+02:00

Astăzi îmi făcusem planuri de a învăţa. S-a ales tot praful de ele când pe la prânz m-a sunat Diabetu', acelaşi Diabet care are minute nelimitate cu mine. Imagine that! Nu mai ţin minte de când nu am mai vorbit atâta la telefon... Evident că am început cu discuţii serioase, ca să terminăm fiecare cu câte un pahar de ceva în mână şi prostindu-ne la maxim. M-am întrebat la un moment dat de ce nu ne înregistrează nimeni. Ar fi prea mare băşcălie! (sâc!)

Apoi am descoperit că eu nu i-am comentat postările Diabetului şi am dat câte un comment aşa, de probă. Dar urmează să comentez pe bune. (Muahahahaa!) Şi apoi am ajuns să-mi trimită nick-ul şi parola ei de pe feisbuci ca să văd nush ce tipoc. Şi al dracu' nu m-a lăsat să las comment ăluia. (era un comment de bun simţ, da?? chiar un compliment). Dragă Alex, cu această ocazie să ştii că eşti un bunoc şi după ce vei mai creşte oleacă vei fi un adevărat heartbreaker. Vorbim aici de un puşti de (câţi ani ziceai Diabet că are, 16??) vreo 16 ani cu potenţial. Aşa, un Justin Bieber micuţ, dă Românica. Aşa că I totally owned Diabet today la faza asta. Ştie ea de ce!

Ah da, era să uit! Voiam să vă mai împărtăşesc faza criminală cu Sergiu care a şutat, la propriu, uşa maşinii sale îngheţate ca să o deschidă. Genialmente!

Mâine postez un articol cu şi despre băieţi. L-am scris demult şi nu l-am inclus încă în nimic. So far! Hope you'll like it/agree with me.

Your favorite love(R), Lady Amethyst

P.S: "I'll describe the way I feel, Weeping wounds that never heal"

P.P.S: legat de serialul pe care îl urmăresc: totul e un joc, totul are o limită, nu uitaţi asta! (epifaniile serii)

Din caietul cu portocale

2011-01-05T19:18:00.001+02:00

Nu am avut astăzi deloc o zi bună, dar nu prea vreau să discut despre asta, mi-am manifestat frustrarea majoră Diabetului, care m-a ascultat cu atenţie sporită, a râs cu lacrimi (peste ani poate că şi mie o să mi se pară funny) şi m-a încurajat. Thanks, mate!

Ana tocmai a plecat spre Banca, blestemând faptul că am venit degeaba săptămâna asta la Iaşi. La facultate nu prea a fost zarvă şi puteau supravieţui lejer şi fără noi. En fin... ştiţi şi voi cum sunt fazele astea. Voiam să spun că am dat peste "Caietul cu portocale", adică un caiet random în care am scris eu chestii. Cu dată şi oră. Am citit ultimele pagini din el, pagini care datează exact din 21.VIII.2010, de la ora 21:16. Mă întrebam retoric la final dacă Speranţa chiar a reuşit să iasă din Cutia Pandorei... referitor la o anume situaţie din viaţa mea. Şi imediat pe cealaltă pagină am găsit aruncate următoarele rânduri:

Şi dacă ar fi să mă îndrăgostesc,
Aş vrea să fie de tine.
Şi dacă ar fi să mor,
Aş vrea să fie în braţele tale.
Şi dacă ar fi să uit,
Aş vrea să fii ultimul chip pe care-l văd.
Şi dacă ar fi să aleg,
Aş vrea să fii tu cel ales.
Şi dacă ar fi să te pierd,
Aş vrea să mă pierd şi eu.

Şi dacă ar fi să iubesc...
Poate că te-aş fi iubit tot pe tine -
Oraş uitat în întuneric luminos.

Your cookie full of arsenic, Lady Amethyst

P.S: Ana Baby, ai uitat grefu "in da fridge"!

Cum am petrecut trei zile şi două nopţi

2011-01-04T19:14:00.001+02:00

Premisele le ştiţi: trecerea dintre ani bla bla bla. Vă mărturisisem într-o postare anterioară că aveam de gând să dorm de Revelion, dar că totuşi m-am răzgândit şi că aveam de gând să mă distrez. Ei bine chiar dacă nu suna promiţător Revelionul cu ai mei, a fost ok. Mult mai bine decât mă aşteptam.

Să începem cu începutul: noaptea de 31 spre 1 ianuarie a fost petrecută afară mostly. La miezul nopţii evident că eu nu "eram" acolo, în sensul că făceam altceva. Şi am înşfăcat în grabă un pahar de pe masă, am ciocnit repede, pupături, îmbrăţişări, pozici şi sorbit o giga parte din paharul în care trebuia să fie o şampanie super. Paharul meu conţinea o pişoarcă de şampanie pentru copii. Yuck! Am scuipat repede şi mi-am turnat o giga porţia de whiskey cu cola ca să compensez. Apoi m-am dat cu săniuţa în noapte şi apoi l-am încurcat pe tata cu grătarul. Lorand nu ne-a lăsat să vizionăm filme horror, aşa că a trebuit să îl pândim până când, în fine, la ora 3 dimineaţa a capitulat şi a adormit. Eu cu Alex şi Andreea am năvălit la "Shutter", şi am moţăit mai mult, până la ultima jumătate de oră, când lucrurile au început să aibă sens şi să fie chiar captivant. Mi-a plăcut foaaaaarte tare filmul. Pentru final, pentru că m-am prins cu exact 2 milisecunde înainte de a dezvălui faza tare.

După film ne-am culcat şi noi. Am dormit cinci ore. Şi apoi am continuat cheful. Prima zi a noului an a trecut repede, cu jocuri de şeptică pe perechi (am rupt totul cu Anca), dar şi în doi (aici au avut fâshu rupt tata şi Alex), cu whiskey, cu vin alb, pentru ca după amurg să înceapă dansul. A fost super tare. Evident că am dansat pe de toate, de la Gil Dobrică la Dan Spătaru, Braşoveanca, Dansul pinguinului, Puya, samba, manele vechi, balade rock tristuţe şi cireşica de pe tort - Gheorghe Gheorghiu, "Unde dragoste nu e, nimic nu e", dans pe care i l-am acordat tatei, deşi în mintea mea murmuram melodia şi eram în braţele altei persoane.

Doi ianuarie a trecut la fel de repede. Cu jocuri de 101 cu pedepse stupide, cu lumea mergând la patinaj (eu am zis pas şi am stat la căldurică), cu muzică lentă la masă şi cu moţăieli. A fost "beer day" pentru mine şi "cleaning day" pentru restul. Back in Sepsi am tras o dormită bună şi m-am uitat la cele 3 faze din Titanic pentru ca apoi să mă uit la ceva serial.

Cam aşa am petrecut eu noaptea dintre ani. Voi ce aţi făcut mai deosebit??

Înapoi la realitate şi cu piciorul în sesiune, Lady Amethyst

P.S: I've waited for your call. I left my phone on for you and you didn't call. And you promised...

It's all coming back to me

2010-12-31T13:33:00.002+02:00

There were nights when the wind was so cold
That my body froze in bed
If I just listened to it
Right outside the window

There were days when the sun was so cruel
That all the tears turned to dust
And I just knew my eyes were
Drying up forever

I finished crying in the instant that you left
And I can't remember where or when or how
And I banished every memory you and I had ever made

But when you touch me like this
And you hold me like that
I just have to admit
That it's all coming back to me
When I touch you like this
And I hold you like that
It's so hard to believe but
It's all coming back to me
(It's all coming back, it's all coming back to me now)

There were moments of gold
And there were flashes of light
There were things I'd never do again
But then they'd always seemed right
There were nights of endless pleasure
It was more than any laws allow
Baby Baby

If I kiss you like this
And if you whisper like that
It was lost long ago
But it's all coming back to me
If you want me like this
And if you need me like that
It was dead long ago
But it's all coming back to me
It's so hard to resist
And it's all coming back to me
I can barely recall
But it's all coming back to me now
But it's all coming back

There were those empty threats and hollow lies
And whenever you tried to hurt me
I just hurt you even worse
And so much deeper

There were hours that just went on for days
When alone at last we'd count up all the chances
That were lost to us forever

But you were history with the slamming of the door

Versuri Celine Dion - It's all coming back to me now
de pe http://www.versuri.ro

And I made myself so strong again somehow
And I never wasted any of my time on you since then

But if I touch you like this
And if you kiss me like that
It was so long ago
But it's all coming back to me
If you touch me like this
And if I kiss you like that
It was gone with the wind
But it's all coming back to me
(It's all coming back, it's all coming back to me now)

There were moments of gold
And there were flashes of light
There were things we'd never do again
But then they'd always seemed right
There were nights of endless pleasure
It was more than all your laws allow
Baby, Baby, Baby

When you touch me like this
And when you hold me like that
It was gone with the wind
But it's all coming back to me
When you see me like this
And when I see you like that
Then we see what we want to see
All coming back to me
The flesh and the fantasies
All coming back to me
I can barely recall
But it's all coming back to me now

If you forgive me all this
If I forgive you all that
We forgive and forget
And it's all coming back to me
When you see me like this
And when I see you like that
We see just what we want to see
Al coming back to me
The flesh and the fantasies
All coming back to me
I can barely recall but it's all coming back to me now

(It's all coming back to me now)
And when you kiss me like this
(It's all coming back to me now)
And when I touch you like that
(It's all coming back to me now)
If you do it like this
(It's all coming back to me now)
And ïf we…

Iubesc piesa asta. O ascult mereu când beau, când sunt tristă, când mă gândesc la Alegerile mele, când sper că merit ceva mai bun decât ce a fost (sau cine), când mă trezesc şi-mi par nopţile prea lungi. Citeşte versurile. Atât. (şi shuffle-ul îmi dă o nouă lecţie: DJ Project - Regrete, exact după piesa menţionată mai sus. a sign??)

La mulţi ani dragilor. Şi fără regrete, dacă tot suntem la subiectul ăsta. Keep walking, vorba lu' Johnnie, da, ştiu, nu a lu' Jack. Mă duc să-mi fac somnul de frumuseţe pentru noaptea ce urmează. O să încerc să urmez sfatul lui Adi (miss you, dude) şi să uit de tot, să mă distrez. Pffff, o să încerc.

XOXO, Lady Amethyst

P.S: I do want you to remember last year. Last moments, last wishes, last lover's dreams. Love you, baby!

La vie en rose

2010-12-29T16:14:00.000+02:00

Da, am schimbat pe aici. Având în vedere că Diabet s-a mutat în altă căsuţă, am zis să revopsesc pereţii jurnalului meu virtual. Şi iată că imaginea cu Jokerul se potriveşte cu modalitatea mea de a vedea viaţa, de a percepe lumea, de a crede în cele de necrezut, de a vedea dincolo de aparenţe. Aşa că vă propun viaţa aşa cum nu a mai fost până acum: în roz!

Nu vreau să fac bilanţul anului care tocmai trece pe lângă mine. Urăsc cuvântul bilanţ, mereu ies în minus cu banii, cu reuşitele, cu "performanţele" în dragoste. Şi de asemenea urăsc să îmi fac planuri măreţe pentru la anul. La anul ce? O să slăbesc 20 de kilograme pentru ca un tip să întoarcă tivda după mine pe stradă? O să citesc trilioane de romane? O să vizionez filme mai bune? O să termin pe primul loc în anul meu la facultate? O să creez mai mult? O să călătoresc în Rio? O să râd mai mult? O să iubesc mai mult? O să ies mai mult în oraş şi o să îmi fac pagină de Facebook pentru că nu am viaţă socială? Nu ştiu. Poate. Şi dacă nu ştiaţi poate la mine e întotdeauna 51% nu.

La anul fac douăzeci de ani. La anul mă voi duce la o întâlnire aranjată în exclusivitate de Diabet pentru că am pierdut un pariu. La anul voi locui cu Ana pentru ceva timp. La anul, la anul, la anul...

Cu nuanţe de somon şi magenta, Lady Amethyst

Evoluţii

2010-12-26T15:12:00.000+02:00

Scriam aproape zilnic pe blog şi apoi, după ce am ajuns în Sepsi nu am mai scris nimic. Nu am o scuză pentru asta. Postarea de astăzi e dedicată copilului din mine, copil care încet, încet se stinge. Şi e trist. Am realizat că there is no way back.

Totul a pornit de la pandativul meu de la gât, o clepsidră. Şi multă lume l-a interpretat ca un simbol al trecerii timpului. Şi atât. Dar nu trebuiau să se oprească aici cu raţionamentul. Pentru că de fapt este un simbol al Morţii. Trecerea ireversibilă a timpului are ca finalitate firească numai Moartea.

En fin... Ideea era de evoluţii. Ale mele. Pe vremea când locuiam în Moacşa şi visam cu ochii deschişi la viitorul meu mă vedeam blondă, cu ochii albaştri, locuind singură şi făcând bani scriind romane. Cu alte cuvinte, trăind bine. (nu-i aşa, Boc??) Ăsta e stadiul de copil, e visul pur, inocent... sau cel puţin aşa mi se pare mie. Apoi timpul s-a scurs. Şi iată-mă pe mine la sfârşit de generală cu alt vis: mă imaginam peste ani roşcată, cu ochii mei verzi, măritată cu un doctor înalt şi cu ochii negri şi nedorindu-mi copii. Locuind într-un superb apartament, imens. Iată tipul de viaţă fără stres.

Dar a trecut şi imaginea asta. Acum am ajuns într-un alt stadiu. Acum mă văd şatenă, aşa cum sunt eu de la Muma Natură, cu aceiaşi ochişori verzi, măritată cu un tip responsabil şi cu simţul umorului (tot doctor!!!), şi cu şase copii (5 băieţi: Vlad, Tudor, Robert, Andrei şi Alexander şi o fată, Caterina), locuind într-o casă mare, undeva în afara oraşului. Mă întreb dacă m-am maturizat sau dacă e o dorinţă, la fel ca oricare alta.

Asta da epifanie de Crăciun, nu-i aşa?

Cu aromă de Martini, Lady Amethyst

P.S: Mulţumesc lui Radu pentru cadoul de Crăciun, o carte foaaaarte drăguţă şi captivantă.

Te iubesc, Cristina Neagu!!!!!

2010-12-20T15:01:00.001+02:00

Dintotdeauna am urmărit cu sufletul la gură competiţiile de fotbal (se ştie!), patinaj, dar mai ales handbal feminin. Ştiu că îmi plăceau foaaaaarte mult Steluţa Luca, Carmen Amariei, Simona Gogârlă, dar şi extrema Cristina Vărzaru. Acum am însă o preferinţă supremă: Cristina Neagu. Îmi plăcea încă de când juca la Rulmentul Braşov, apoi s-a transferat la echipa numărul 1 în România, Oltchim Rm Vâlcea. Îmi place că are spiritul de conducător de joc, că se înalţă şi aruncarea ei străpunge poarta adversă, că e o fată simplă, dar o campioană.

Am urmărit campionatul european de handbal feminin cu un sentiment de siguranţă: ştiam că avem echipă de calibru şi că ne batem pentru medalie, nu aveam niciun motiv care să mă facă să cred altceva. Şi într-adevăr, echipa s-a calificat lejer în semifinale, deşi s-au înregistrat şi 2 eşecuri: cu Danemarca şi cu Rusia.

Accidentarea Cristinei Vărzaru din grupe m-a împuns în inimă, şi am ştiut exact din momentul ăla că nu o să batem Suedia în semifinale. Şi parcă am fost pocită: am avut un ghinion teribil. M-a dezamăgit profund faptul că nu s-a jucat deloc pe extreme, ne-a fost mult prea teamă. Şi uite aşa ieri am jucat finala mică, pentru medalia atât de strălucitoare de bronz, cu ţara gazdă, Danemarca. Blondinele zâmbeau infect înainte de meci, deja se vedeau spânzurate cu medaliile de gât. Am făcut cruce, am zis că Dumnezeu e sus şi că fetele câştigă pentru tot efortul şi munca depuse în competiţie. A fost un meci horror, am avut pulsul 290, am înjurat ca birjarul, am dat cu pumnul în masă, pentru ca, la final, să plâng ca un copil care a primit de la Moş ce şi-a dorit.

Mi-a plăcut când Cristina a umilit-o pe portăriţa lor, Mortensen (da, am înjurat-o mult prea mult pt numele ei) în 2 rânduri de la 7 metri: o dată când a aruncat direct şi fără să se uite, şi când a aruncat mingea lent şi cu boltă peste daneză, lucru care a enervat-o teribil. Mi-a plăcut că s-a bucurat ca o războinică atunci când a marcat un gol vital echipei, mi-a plăcut cum plângea la final îmbraţişată de Ionela Stanca, mi-a plăcut că avea un tricou pe dedesubt pe care scria un mesaj pe care nu am reuşit să îl descifrez. Nu mi-a plăcut că nu a fost desemnată jucătoarea campionatului, deşi a meritat mai presus de oricare altă fată.

Bravo România, Bravo CRISTINA NEAGU, bravo fetelor!!! Aţi dovedit că România este pe podium şi aţi dovedit că le putem rupe fâshu danezelor acasă!!! Bravo Talida Tolnai pentru intervenţiile divine din poartă.

Mi-ar plăcea să ies la o cafea cu Cristina, să o cunosc, să intru în lumea ei de sportivă, de campioană. Mi-e dragă. Bravo încă o dată şi deja ţin pumnii pt mondialul de anul viitor!

XOXO, Lady Ametist

Secrets

2010-12-13T21:20:00.000+02:00

My God, amazing that we got this far! Deci One Republic - Secrets. Pentru că mă obsedează piesa asta, mă readuce la normal.

P.S: Pentru că atunci când ai zile de totală cacao, trebuie să te uiţi spre cer şi să aştepţi să te cheme.
Your bad romance, Lady Ametist.

Counting

2010-12-12T20:33:00.000+02:00

Counting down the days and of course, the nights. Nopţi prea lungi... Mă gândesc la ziua de mâine şi cea de poimâine cu silă, dar cu drag în acelaşi timp. Din acelaşi simplu motiv: m-am săturat (era să scriu "sărutat") de tot. Nush, vreau acasă. Vreau să mă cert cu mama, să mă uit la un meci cu tata, să fac mişto de Manu. Starea asta a mea se datorează şi vântului de prin buzunare... şi a migrenelor pe care le-am domolit cu medicamente cu pumnul şi acum, ca încununare a prostiei, mă doare stomacul.

Am avut pe parcursul zilei de azi nişte crize stomacale încât a fost primul moment de când sunt în Iaşi când îmi doream să fie cineva cu mine, fie doar să mă privească, dar să fie acolo pentru a putea suna la salvare sau ceva. Dar raţiunea mea a învins şi mi-am înfrânat filmuleţele sadice din minte în care muream singură cu o gaură în stomac: ulcer perforat. Aşa că am stat chircită în fotoliu şi am vizionat "The vampire diaries". Evident că am avut mai multe epifanii şi din cauza serialului. Şi iată cum am petrecut eu o dumincă de basm: cu dileme psihologice şi dureri abdominale. Superb!

My best friend se autocrucifica astăzi pentru că nu are cum să petreacă revelionul cu mine (pentru că el pleacă în Olanda) şi credea că din cauza lui o să petrec revelionul... dormind! Evident că i-am spus că nu are cum să-şi planifice viaţa în funcţie de dorinţele mele, dar a spus că ar putea încerca. Mi s-a părut atât de tare faza asta! Chiar dulce. Mi-a făcut ziua mai bună.

P.S: Haven't you heard? I'm bad for the greater good.

Because I'm bad and I deserve a bad guy, Lady Ametist

What if...?

2010-12-11T20:43:00.001+02:00

Nu ştiu de ce vă mai întreb asta, pentru că oricum aţi făcut-o, dar... dacă aţi putea merge la o întâlnire, cu care celebritate aţi ieşi? Întrebarea poate suna uşor penibilă, dar mă gândeam la chestia asta acum vreo câteva zile când am întrebat-o pe Ana. Şi ea a spus Robert Pattionson. Într-un fel m-a şocat răspunsul ei, nu mă aşteptam să fie fanul lui. Dar se pare că i-am subestimat puterea de suducţie a vampiruţului şi preferinţele Anei. Nu zic că tipu' nu e hot, că e. Vorba Anei: tipu ăla poate face orice cu părul lui că tot arată bine!

Şi în timp ce urcam scările spre X curs mă gândeam ce aş fi ales eu. Şi oricât de mult aş fi vrut să îmi vină în cap numele lui Ben Barnes, Alexander Skarsgard, Seas Faris sau David Beckham, primul nume care mi-a sărit pur şi simplu în cap a fost... Eminem. Şi ştiţi ce se spune despre primul gând care îţi trece prin cap, nu? Se spune că e soluţia optimă la întrebarea pe care tocmai ţi-ai pus-o.

Şi acum mi-a revenit în minte chestia asta. De ce gândul meu a zburat spre Eminem? Îi ascult muzica, îmi plac la nebunie unele versuri ale sale, dar nu pot să zic că mă atrage ca bărbat. Mai mult decât atât, eu îl includ în categoria de superstaruri pe care celebritatea le retează aripile brusc şi care cad, făcând un crater enorm.

Nu am putut elucida misterul ăsta. Se pare că inconştientul meu are răspunsul la întrebarea asta. Dar poate că mi-ar plăcea o întâlnire cu Eminem. Poate că nu l-aş include şi pe el în categoria oamenilor care m-au dezamăgit în viaţa asta. Cine ştie?

Pentru că la sfârşitul întâlnirii l-aş ruga să îmi fredoneze la ureche, Lady Ametist.

Things change, people change

2010-12-10T19:31:00.000+02:00

Am citit zilele trecute blogul unei persoane pe care obişnuiam să o detest în trecut. Adică genul ăla de om a cărui simplă prezenţă mă enerva. Am realizat că acum nu mai simt la fel. Că într-adevăr "things change, people change", deşi nu ştiu de ce expresia asta deranjează multă lume.

Poate că m-am schimbat eu, sau poate s-au schimbat ei. Dar cert este că acum am o altă perspectivă asupra lucrurilor. Şi nu mă refer la faptul că vine Crăciunul şi aiureli din alea cu bonomie şi mila etc. Nu are legătură cu asta, mie nu îmi place Crăciunul. (voi reveni cu o postare pe subiectul ăsta) Mi-am amintit nişte întâmplări de acum ceva ani care înainte mă oripilau, le detestam. Acum, ca o bunică croşetând, mi se par nişte amintiri hazlii. Spre exemplu mi-am amintit cum un tip pe care eu îl detestam a încercat să mă sărute la un chef prin generală, sau cum odată consideram un tip "scârboşel", iar acum mi se pare foaaaaaarte mişto şi chiar simpatic tipul. Aţi înţeles la ce mă refer?

De la ură până la dragoste nu e decât un pas? Nu, nu sunt de acord cu asta. Nu am fost niciodată şi nu o să fiu vreodată. Numai că poţi ajunge la sentimente mai bune. Nici chiar eu nu sunt de piatră... aşa cum mi s-a mai spus.

Pentru că sentimentele pot rugini în noi, dar rugina se poate şterge...

Lady Ametist.

Despre mine aş fi vrut să scriu despre tine

2010-12-09T19:54:00.003+02:00

Am început să scriu zi de zi. Mi se pare bizar, având în vedere că povestesc aspecte legate de viaţa mea. Cu alte cuvinte, mă destăinuiesc vouă, un jurnal cibernetic, that is. Nu am fost în stare niciodată să ţin un jurnal. Mi se părea ridicol să scrii despre ce ai păţit peste zi. Aşa că nici măcar nu am încercat să ţin un jurnal. Dar am realizat că scriu despre ceea ce fac, cred, dar mai ales simt, pentru că numai aşa mă descarc, numai aşa mă eliberez de propriii mei demoni.

Azi am hotarât cu Ana că mergem şi noi la cultură şi civilizaţie britanică. Pentru că noi nu prea am dat pe-acolo. Motivul principal este... God şi am zis că nu denigrez profi!!! Să spunem doar că stimata doamnă mutilează limba engleză şi predă citind. Asta pot să fac şi eu, de mii de ori mai bine ca ea. En fin... în tramvai ajungem la subiectul "eu". Avusesem o noapte în care pulsul şi bătăile inimii mi se acceleraseră din pricina ei. (Ştie ea de ce.) Îmi spune ceva în genul "credeam că am stabilit că nu eşti un om normal". Eu mă întorc spre ea şi îi zic ceva în apărare. Ea îmi dă de înţeles că nu am vreo şansă să schimb diagnosticul. Zâmbesc şi i-am spus că o să iau afirmaţia ei ca pe un compliment.

În tramvai află că iubitul ei are 5000 de minute şi mesaje cu ea.La facultate nu nimerim sala. Pe hol Ana mă cataloghează iar, o sintagmă mult mai ingenioasă pe care, evident, nu mi-o aduc aminte. Shit! Ajungem unde trebuie şi suntem primite cu urale de fetele (şi Ionuţ) din grupa noastră pentru faptul că am făcut deplasarea la curs. Ne aşezăm în spate, ne mutăm mai în faţă şi ne pregătim de tortură. Asta după ce ne-am delectat cu poze cu mine.

După aproape două ore de chin (la pauză am cedat şi m-am deplasat până la Dunhill) în care Ana a capitulat şi nu a scris jumătate din ce a citit profa', am plecat spre casă fericite că e weekend şi ca miercuri plecăm împreună spre Bârlad. Ah, era să uit, cică balul nostru a fost! =))=)))) Numa nouă ni se putea întâmpla.

P.S: I always tend to say that if I had to do a thing all over again I would do it in the exactly same way. This case is diffrent. This time, if I had the chance to redo everythig all over again, I would butcher everyone, I would slaughter even those who would want to help me, I would burn down everything and take what was rightfully mine.

Lady Ametist.

Atonement

2010-12-08T16:16:00.001+02:00

Azi-noapte, forţată mai mult de împrejurări, a trebuit să lecturez romanul "Atonement" (tradus "Ispăşire") al scriitorului englez contemporan Ian McEwan. Ştiu că mi-am dorit să cumpăr şi să citesc romanul ăsta încă de când am aflat de existenţa lui. Şi anul acesta, la unul dintre cursurile de engleză iată că s-a ivit ocazia: profu' ne-a pus să alegem o carte dintr-o listă, carte la care trebuie să facem recenzie. Am ales "Atonement" fără să respir. Apoi am alergat la prima librărie (ştiam exact unde era cartea, fusesem cu o zi înainte şi mă zgâisem timp de o oră peste tot) şi am înşfăcat romanul. Îmi venea să îi sărut coperţile, aşa sunt eu: iubesc cărţile, consider că un roman bun e cadoul perfect. (aluzie Moşului??)

Timpul a trecut, iar eu nu găsisem prilejul potrivit de a citi cartea. Vezi tu, când te apuci de citit o carte trebuie să fii într-un anume mood, o stare de spirit, trebuie să fii pregătit psihologic, spus cu alte cuvinte. Mai ales că eu vizionasem filmul şi îmi plăcuse (da, şi pentru că a jucat James McAvoy :-"). Trece o săptămână, trec două şi eu nimic. Profu' anunţase că autorii X, Y şi Ian McEwan vor fi prezentaţi azi. Luni nu am putut să citesc deloc pentru că am învăţat la psihologia educaţiei. No comment. Ca să ajung acasă ieri, răvăşită şi cu o migrenă teribilă şi să trebuiască să citesc.

Pregătiri: sticla de Pepsi Twist Lemon (vă fac reclamă!!), listă cu muzică lentă, hanoracul roz, fotoliul confortabil... şi 470 de pagini. După 120 de pagini îmi vine să scriu pe blog. dovadă postarea de ieri. Apoi mi s-a făcut foame. Şi apoi mi-am făcut o cană enormă de ceai cu paracetamol, că explodam. (nu dormisem deloc luni noapte). De la ora 21 până la 00 şi ceva am citit.

Am plâns la final deşi ştiam totul din film. Dar am plâns pe bune pentru că m-a impresionat puternic romanul. Are un substrat care m-a captivat profund, are o intrigă genial construită, are pasiunea îndrăgostiţilor şi ura pe care o dobândeşti pentru Briony, are scriitura englezului cu stilul alert şi cu descrieri realiste, are jocul perspectivelor, procedeu prin care intri în mintea fiecărui personaj. Şi are the perfect ending, that blows your mind. Mai ales dacă nu vezi filmul înainte.

M-am trezit de dimineaţă. Ness din ăla care te te trezeşte din morţi. Şi scris de recenzie. În 20 de minute era gata. Nu eram tocmai mulţumită de lucrarea mea, dar mai bine decât nimic. La curs, SURPRIZĂ! Profu' se referise la romanul "Grădina de ciment" al lui McEwan. Şoc şi paralizie. Ana era cu lacrimi de râs. Nu ştiam cum să reacţionez. Dar nu am făcut urât, nu ştiu, poate că într-un fel atunci trebuia ca eu să citesc romanul, în noaptea de ŞAP7E decembrie.

Ca să vă trezesc interesul: e vorba despre doi tineri care au crescut împreună şi care îşi dau seama că se iubesc. După o noapte de dragoste în biblioteca familiei dânsei în care sunt surprinşi de sora mai mică a tipei, viaţa lor se schimbă radical datorită minciunii conform căreia iubitul surorii copilei a violat pe cineva. Iată ingredientul pentru o familie distrusă, pentru o dragoste neîmplinită, pentru încercări nenumărate de... ispăşire.

Concluzia? "Atonement" este unul dintre romanele mele preferate, merită citit, merită savurat, merită recitit. Şi mai ales, merită cumpărat.

Pentru că ani întregi de penitenţă nu pot îndrepta răul făcut, Ametist.

"Delicii sinucigaşe" sau sweet november

2010-12-07T19:57:00.001+02:00

Ştiu, e decembre, e ninsoare şi frig şi disperare. Dar cum azi-noapte nu am putut dormi din pricina ingurgitării total voluntare a unui litru de Pepsi Twist Lemon, gândurile mele s-au împrăştiat în locuri diverse. Spre exemplu au zburat spre a rememora motivele pentru care luna mea preferată din an e noiembrie. (şocant sunt născută în aprilie.) Iubesc toamna. Apoi...? Datorită evenimentelor nefericite care s-au întâmplat în luna asta în anii trecuţi ar trebui să detest luna asta. Şi totuşi de ce o iubesc? Iată ce a putut răscoli memoria mea:

Odată cu instaurarea lunii noiembrie intru în nostalgia aia fermecată a toamnei. Numai în noimbrie pot revedea, aşezată confortabil în pat, cu un pachet de şerveţele în mână filmul "Sweet november". Nu mă satur de el, e un film care nu încetează să mă captiveze şi, evident, să mă facă să plâng. Titlul, simbolistica titlului, protagoniştii, intriga, finalul, dar mai ales coloana sonoră sunt de excepţie. Pentru replica: "You're gonna go home, turn on your tv, get bored, turn on your computer, go through your work, get bored, surf the net, get bored, and think of me", şi "You're my immortality, Nelson". Masterpiece. Cel puţin în viziunea mea.

Un alt "obicei" e recitirea unui anume pasaj din romanul ce mi-a marcat mie copilăria, "La Medeleni", de Ionel Teodoreanu. Cum vine noiembrie cum un ceas straniu, ascuns în măruntaiele fiinţei mele îmi reaminteşte să recitesc pasajul de la paginile 464 până la 473. Volumul al doilea, "Drumuri", de la editura Albatros. Ideea e că, într-adevăr, pe măsură ce înaintezi în viaţă (spre Moarte, dar hai să nu fim morbizi!) percepţia ta asupra unei cărţi sau a unui film se poate modifica. Spre exemplu m-a surprins descrierea Iaşiului din roman, redescoperi un oraş superb, eu una m-am reîndrăgostit de Iaşi recitind toamna asta cartea. Pasajul la care fac referire e cel în care Dan, după o ceartă cu Mircea îşi dă seama că o iubeşte pe Monica şi că de fapt dintotdeauna o iubise. Graba lui să ajungă la Iaşi, descrierea oraşului şi întâlnirea celor doi... geniale.

Noiembrie trezeşte în mine un ego nu neapărat trist, dar poate că e adevăratul meu ego, cel care 11 luni pe an e închis în tenebrele gândurilor mele. În noimbrie e liber şi mereu îşi răscumpără evadarea cu un trandafir alb, care-i măsoară şi durata libertăţii.

O melodie asociată cu noiembrie este "Who knew", interpretată de Pink. Mă duce cu gândul la Vlad şi la mătuşa mea, iar un quote: "El e printre nori, iar eu nu am aripi..."(registru propriu)

În fiecare toamnă aveam ca ţel să finalizez o nuvelă, însă anul ăsta nu am reuşit. Mai am mult de scris, iar sursele mele de inspiraţie pălesc. Promit să termin totuşi în anul care vine.

Deliciul vostru sinucigaş, Ametist.

Fucked up

2010-12-05T02:51:00.000+02:00

Uită-te la ora la care am postat şi pune-mi the most basic question: "What the hell am I doing up?"

Am stat ca prostită şi am belit ochii pe geam zeci de minute pentru că nucul meu e pliiiiiiiin de zăpadă. Urăsc iarna, se ştie. "I horror" şi totuşi eu aveam fantezii în zăpadă, înţelegeţi ce vreţi.

Nu e frumos să ştii că eşti iubit? Aparent nu. Cine ştie, cunoaşte.

M-am preschimbat într-un monstru sacru al "questioning my own questions". Paranoia?

Ne uneşte, ne desparte, tot aia. Mai contează? Neah.
It etait beau, mon amour... Ametist Ametist Ametist Ametist Ametist Ametist Ametist. {"Say my name, say may name!"}

'Cause everybody's changing and I don't feel the same...

2010-11-28T18:01:00.001+02:00

Deci mi-am tras blog nou. Mai serios de data asta pentru că simțeam nevoia să mă "seriosizez" și să take it to the next level. Asta nu înseamnă că nu mai postez și aici. Blogul ăsta rămâne iubirea mea dintâi, mine and Ametist's first brainchild. Voi continua să-mi las alterego-ul cretin să posteze aici toate penalitățile care îi trec prin cap.

Ca de exemplu: De ce coliva deși e făcută din aceleași ingrediente de către toată lumea e totuși atât de diferită de la om la om? Eu, sincer, nu înțeleg.

O să mai revin, până atunci rămân la coliva mea și vă las să îmi studiați și celălalt eu în noua lui casă:

http://andramunteanu.wordpress.com/

Love love love, Diabet.

"Citeşte" şi savurează fericirea

2010-11-17T13:39:00.003+02:00

Tot zicea Diabet că acesta e un blog de frustrări. Ei bine, postarea asta nu o sa conţină frustrări, griji, veşti proaste. Numai... hai să risc să o numesc fericire. (deşi la psihologia educaţiei am făcut un test de inteligenţă emoţională, adică EQ, partea emoţională a noastră, şi a reieşit că sunt aproape o sociopată.Spumoooos!)

Spuneam de chestii faine. Am aflat că am bursă de merit pentru media cu care am intrat la facultate. Zilele trecute eram tristă, l-am întâlnit pe Mr Bunoc şi canicula a revenit pe strada mea. Azi mi-am făcut pofta şi cu ultimii bani din portofel mi-am cumpărat o extraporţie de pui shanghai. If God has a taste, it's this one! Şi iată cum mie mi s-a potrivit: Just do it! având în vedere că banii vin, se duc... Prietenii ştiu de ce!

Fericire. În rate...? Nu ştiu. Dar cert e că lucrurile mărunte te înveselesc. Asta apropo de Ana, care mi-a spus că sunt o persoană foaaaaarte sociabilă, amuzantă şi deloc singuratică. M-a pus pe gânduri, mai ales ca prietenii mei nu mă văd aşa. It felt good.

Am o dispoziţie de cântat. Azi la seminar la info cântam dezinhibată: "It's the final countdown, la la la la la la la la laaaaaaa, the final countdown!" în timp ce desenam tabele cu liniuţe întrerupte. Life's good. Enjoy responsibly!

Titlul are desigur dublă semnificaţie: faptul că eu am scris despre lucrurile bune şi momentan happy din viaţa mea, şi desigur sloganul Cola, originalul fiind: "Deschide şi savurează fericirea". Şi mă gândeam că într-adevăr, e un slogan bun, dar aplicabil şi altor branduri. Fiecare se gândeşte la ce vrea! (Eu la chinese food, of course şi la ciocolată! :P)

Cu iz de "fericire", Amehehetist.

P.S: Sunt foarte conştientă că am devenit addicted to Coke, dar nu vreau să mă las.

P.P.S: Ca să fie un coşmar, nu trebuie neapărat să fie vorba de monştri.